Începând cu primele zile ale anului 90, liberalii, puţini ca număr, printre care m-am numărat şi eu, au început o muncă de sisif pentru a încerca schimbarea de la gândirea comunistă, de la acel centralism democratic care şi aici, acum, după mai bine de 16 ani, apasă neuronii celor mai mulţi dintre noi, -  spre o gândire LIBERALĂ, singura pe care o consideram –amărăştenii de noi- o premiză absolut necesară pentru evadarea spre civilizaţie.
Eu, după orele de program, la et.1 al sediului PNL de pe Magheru, făceam un fel de revistă a presei de limbă franceză, în special belgiană (existau nişte abonamente, primite ca "sponsorizare"), pentru R. Câmpeanu, Săndulescu, ş.a. (o dactilografă, bătea la maşină în mai multe exemplare rezumatele traduse cu tot ceeace făcea referire la Ro). Au urmat manifestaţiile, contramanifestaţiile, P.ţa Universităţii şi gata: un infarct, la 1 mai 1990.

După câteva luni bune, am reintrat în viaţa activă.
Liberalii sect. 4, am primit o parte a podului Casei de Căsătorii a sect. , unde aveau loc săptămânal, şedinţe destul de interesante, de multe ori furtunoase, unde fiecare putea să-şi expună punctul de vedere asupra diferitelor  probleme. Primul preşedinte de org.  a sect. a fost D.l Cocean, contestat de o mare parte dintre noi (cca. 30-40 pers.). Ţărăniştii, cu sediul la cca. 300 m de noi, erau în număr mult mai mic. Cum îi stă bine oricărui Ro, priveam la ei cu nedisimulată milă! (cam cum sunt eu privit,  de teoreticienii liberalismului de manual). Erau mai „bătrâni”, mai urâţi !, mai fraieri şi mai puţini !! (ce conta o diferenţă de 20 pers la un sector de 3-400.000 oameni !)

Campanii electorale, lipiri de afişe, alegeri, vorbărie, vorbe grele la adunări şi şedinţe, comisii, numărări de voturi, sute de ore pierdute, exact ca fraierii. Nici o afacere. Din cei care ne pierdeam timpul cu PNL sct 4, puţini aveau afaceri ( Lupuşanschi, Cristea, Săndulescu, Minea, Berecleanu, Gheorghiu şi încă vreo 2,3, - eu prin soţie-).

La formarea PNL.cd, cu Cerveni în frunte, ne-am mutat pentru un timp în sediul din Calea Victoriei al primului partid a lui Cerveni, P. Socialist Liberal (lângă Teatru / Casino). Cocean  cu încă cca. 10 pers. (cam 25%) au rămas cu Câmpeanu. Un fel de a zice au rămas, întrucât s-au retras din CD (*).
Nu am stat prea mult acolo, trecând cca. 90% dintre noi, cei de aici, PNL:CD, la PNL.AT fără Cerveni,  dar cu V. Brătianu, un liberal adevărat, dintr’o familie care a făcut fală RO,  un om de o modestie extraordinară, cu un bun simţ greu de imaginat pentru unii ce-l alungă pe un Poet, ca AVP,  care a spus ceva mai multe decât au considerat „excelenţele” lor. .Patriciu, Rusu, Crăsnaru, ş. a., pe care i-am găsit la et. 1 al fostului MIMC de pe Victoriei 135, sediul PNL.AT, pe acelaşi culoar unde avea câteva camere şi Cataramă, cu micuţul său  NPL, a constituit noua conducere sub care ne-am aciuit.
 Toţi aceştia, absolut toţi, Orban şi Antonescu fiind atunci membri de rând,  au purtat zeci, sute de discuţii cu noi,  care aveam şi aici, întâlniri săptămânale fiecare sector într’o zi. Fără ifose, fără  suficienţă, fără aroganţă, omeneşte, firesc. La o cafea. Nu cu sake ci cu whisky, eventual. Aveau loc şi conferinţe de presă, în încăperea clubului part., devenit PL 93.
Sct 4   a avut  „şansa” de a primi la discuţii/sedinţe conducerea PL 93, mai des, datorită probabil prieteniei dintre Patriciu  cu  arh. P. Gheorghiu, membru activ al liberalilor din sector, ambii cadre didactice la Inst. de Arhitectură (conf. şi respectiv prodecan).

(*) – S-a votat !!! democratic !!!
Dacă vă interesează şi nu mă daţi pe mâna celor cu buze subţiri, şi colţi ascuţiţi, vă pot povesti lucruri interesante, reale. Nu cred  însă că veţi avea nenorocul ăsta.
Aveţi VOI nevoie de un moş ca mine?

Va urma -eventual-:
 Un liberal adevărat, Vintilă Brătianu.

Sunt foarte interesat sa aflu ce aveti de povestit despre istoria liberalismului politic de tranzitie, la fel cum am fost interesat sa aflu despre istoria Apelului catre Europa al lui AVP. Cred ca sunt marturii valoroase.

Nu vad de ce ar trebui sa inventam probleme si frictiuni acolo unde nu e cazul. In rest, cred ca ar fi bine sa ne acceptam diferentele de temperament si stil personal. La urma urmelor, un forum e doar un forum si atat, un loc unde petrecem o jumatate de ora pe zi ca sa schimbam cateva idei. Nu cred ca e cazul sa ne ambalam inutil. Cu putina moderatie se poate discuta cat se poate de normal.


_________________
Adrian

Domnule aa, daca nu ma insel faceti o confuzie intre calitatea de liberal si cea de penelist. In Romania cel putin, cele doua calitati se pare ca se exclud reciproc.

In ce ma priveste, nu m-au interesat, nu ma intereseaza si nu ma vor interesa istorii din interiorul unui partid politic.

In fine, activismul dumneavoastra politic e probabil laudabil, insa fara nici o legatura cu substanta discutiilor de pe acest forum.

Va invit sa cititi cam ce anume si-au propus membrii fondatori ai acestui forum.


_________________
Give me the judgment of balanced minds in preference to laws every time.
Codes and manuals create patterned behavior. All patterned behavior tends
to go unquestioned, gathering destructive momentum. (Darwi Odrade, DUNE)

Sorin, e adevarat ca forumul asta n-are absolut nici o legatura cu partidul liberal din Romania.

Pe de alta parte, eu cred, exact ca si Adrian, ca nu e deloc lipsit de interes sa aflam amanunte privind istoria reconstructiei PNL. Ce daca PNL n-are decat foarte putine in comun (adica nimic, mai bine zis) cu liberalismul clasic? Foarte multe subiecte n-au avut legatura, si totusi au fost tratate aici pe forum.

E vorba de franturi din istoria tranzitiei in Romania.

Domnule aa,

Contrar preconceptiilor pe care le aveti privitor la acest forum, din motive asupra carora nu insist, el e in realitate cat se poate de liber. Fiecare poate sa deschida ce topic vrea, cata vreme dezbaterea se poarta civilizat. Eu ma declar la fel de interesata ca abstroe de povestirile dv.


_________________
The Reasonable Man adjusts himself to the world. The Unreasonable One persists in trying to adapt the world to himself. Therefore, all progress depends on the unreasonable man. (G. B. Shaw).

Sorine tată
Mă faci cad de pe scaun.

PNL nu are nimic nici o legătură cu LIBERALISMUL, tocmai datorită faptului că cei care s-au crezut liberali, dar nu erau, au monopolizat până şi discuţiile despre liberalism, ca să nu vorbim de Part. Lib. care s-au perindat pe scena politică Ro.
Afirmaţia pe care ai făcut-o, sper că este o glumă. Nu poţi vorbi serios. Dacă o faci deliberat (vorba lui Mariusică) rămân fără grai.
Crezi că liberalismul este închis în forumuri cu discuţii aride, sterile sau în hârţoagele pe care le buchisesc intelectualii ce nu au nici o rădăcină în afara bibliotecilor. Liberalismul este AFARĂ, în  aer liber, în pieţe, magazine, ateliere, în puţinele fabrici care mai funcţionează (la noi!). Mai puţin în şcoli, facultăţi sau academii, deoarece cei de acolo trebuie şi ei să coboare în viaţa reală. Angrenajul vieţii de zi cu zi, poate fi schimbat cu mare greutate. Şi nu de 2,3 forumişti cititori de tratate despre liberalismul de aevea. Nici de teoreticieni ai liberalismului!
Puţin liberalism a existat chiar în trecutele guvernări.
Ca mic patron am scris câteva rânduri, pe alt fir.

Firul ăsta e, probabil, interesant. Merge mutat la E-cafe după fasonarea limbajului iniţiatorului, pe ici pe colo.


_________________
Asistenţa sanitară e gratuită. Gratis e scump.

Subscriu la ceea ce au spus Rhea si Adi despre interesul pentru reconstructia unui partid politic si despre inceputurile tranzitiei si mi-ar placea sa aud mai multe.

Citat:

Crezi că liberalismul este închis în forumuri cu discuţii aride, sterile sau în hârţoagele pe care le buchisesc intelectualii ce nu au nici o rădăcină în afara bibliotecilor. Liberalismul este AFARĂ, în aer liber, în pieţe, magazine, ateliere, în puţinele fabrici care mai funcţionează (la noi!). Mai puţin în şcoli, facultăţi sau academii, deoarece cei de acolo trebuie şi ei să coboare în viaţa reală. Angrenajul vieţii de zi cu zi, poate fi schimbat cu mare greutate. Şi nu de 2,3 forumişti cititori de tratate despre liberalismul de aevea. Nici de teoreticieni ai liberalismului!
Puţin liberalism a existat chiar în trecutele guvernări.
Ca mic patron am scris câteva rânduri, pe alt fir.

Totusi, nu pot de acord cu dvs deoarece nu poti sa te dai liberal fara sa stii cu ce se mananca acest lucru. Vorba batranului Mises, esential nu e cine se descrie ca fiind liberal, ci ceea ce face sa poate fi denumit cu termenul de activitati liberale. Cartile si tratatele sunt foarte importante pentru cei care vor sa inteleaga fenomenul liberalismului si nu doar sa se vanture ca sunt liberali fara a sti nici macar ce inseamna economia de piata sau valorile si institutiile care produc libertatea. Asa ca mai mult respect fata de teoretizari si fata de intelegerea fenomenului, chiar si din carti nu strica nimanui, nici macar activistilor unui partid care e departe a fi denumit liberal. Si eu personal nu cred ca a avut prea multe actiuni care sa poata fi etichetate ca fiind liberale, nici in trecut (chiar si cel indepartat) si nici acum, cu atat mai putin acum...


_________________
"Is life so dear or peace so sweet as to be purchased at the price of chains and slavery? Forbid it, Almighty God. I know not what course others may take, but as for me, give me liberty or give death.", Patrick Henry, early american colonist

Vintilă Brătianu şi Preotul Vâlcu
Anii '92, '93, sediul PNL.AT

În fiecare săptămână, când miercuri, când joi, aveam şedinţa  membrilor liberali, sct 4., la sediul din C.lea Victorie nr. 135, et. 1 la club (de obicei).
Printre cei care participau, un domn relativ înalt, de alură sportivă, sprinţar, având  o mină jovială, cu ochii emanând o bunătate ce venea din adânc, de obicei tăcut, însă la nevoie cu un discurs fluent, într'o  română fără cusur, folosind un vocabular simplu, fără prea multe înflorituri, - crea în jurul său o simpatie deosebită, probabil prin modestia ce-i răzbătea din fiecare por al fiinţei. De cele mai multe ori era îmbrăcat într'un costum gris, Prince de Gale, de-o impecabilă croială.

În preajma Paştelui, soţia mea a făcut o sfinţire a apartamentului, cu Preotul Vâlcu, o persoană de-o deosebită prestanţă, dar la o vârstă înaintată, de 87 de ani, Parohul Bisericii Sf. Vasile de pe C.lea Victoriei, vis-a-vis de Muzeul Enescu. Din vorbă în vorbă, Sf. Sa aflând că sunt liberal şi particip săptămânal la şedinţe de partid chiar în preajma Parohiei Sale (în curtea ei se afla şi locuinţa Parohului), m-a întrebat dacă în tinereţe sau copilărie, am cunoscut vreun membru al familiei Brătianu. I-am răspuns  că nu, însă un membru al cunoscutei familii, Vintilă Brătianu, relativ recent repatriat, vine des la clubul de la sediul liberalilor unde mai participă la o discuţie, cu o cafeluţă în faţă. Pr. Vâlcu m-a rugat ca la prima ocazie să-i cer  D.l  Vintilă Brătianu, pe care-l cunoscuse doar pe când era un tânăr licean, să-l primească la sediul liberal, pentru o  reîntâlnire peste decenii şi depănarea unor amintiri comune, Sfinţia Sa fiind unul dintre preoţii prestigioasei familii, în acele vremi apuse.
După Paşte, într'una din zile, l-am abordat pe D.l V. Brătianu, propunându-i  invitarea Pr. Vâlcu ca urmare a solicitării sale. A acceptat cu vădită bucurie, spunându-mi că-l aşteaptă la o cafeluţă. Am plecat spre biserică, însă nu mică mi-a fost mirarea când fiind deja în curtea MIMC, m-am auzit strigat. Era  V. Brătianu care practic alerga spre mine. "D.le Andrei, dacă ultima dată  când Pr. Vâlcu m-a văzut la Florica, eu eram licean, înseamnă că este mult mai în vârstă decât mine. Nu pot pretinde să-l chemaţi la club. Vă rog să-l întrebaţi dacă mă poate primi la dumnealui. În ce zi şi la ce oră."
Întâlnirea celor doi OAMENI, a avut loc în aceiaşi zi şi a durat până târziu în noapte. Eu am asistat la primele trei ore,  iar lipsa unui reportofon şi ulterioara indolenţă care m-a împiedicat să notez, cel puţin o parte din amintirile despre Brătieni auzite, mă macină şi astăzi, după trecerea a peste 15 ani, când episodul este undeva în ceaţă. M-a impresionat în mod deosebit nivelul discuţiei. Nici cea mai mică bârfă autentică, nici o vorbă grea la adresa comuniştilor care i-au tâlhărit de bunuri şi chinuit în temniţă
 Au rămas în relaţii deosebite, mai mult de un an, până când Vintilă Brătianu, după mai multe discuţii aprinse cu alţi fruntaşi liberali, ne-a părăsit, în urma unei congestii cerebrale, profund mâhnit de neputinţa de a forma un singur partid liberal în Ro. La scurt timp s-a sfârşit şi Pr. Vâlcu.

Dumnezeu să-i odihnească!

Care politician "de top"  s-ar duce EL la un biet preot pentru a depăna amintiri, şi ce amintiri?

Domnule Aa, amintirile dumneavoastra despre Vintila Bratianu si reconstituirea PNL sunt pretioase si deosebit de interesante.

Ce politician din "top" s-ar duce astazi la un biet preot ? Foarte putini, probabil niciunul.

Multe lucruri bune din trecut (anumite reflexe de buna cuviinta) s-au pierdut ; trecutul nu e din oficiu inferior prezentului si nici prezentul superior trecutului ; anumite lucruri bune se pierd, altele se castiga.

Comportamentul acesta cavalaresc persista inca si la alti seniori liberali si taranisti. E comportamentul unui spirit liberal.

In aceste conditii, nu inteleg ostilitatea permanenta la adresa utilizatorului Marius pe care nu ezitati, in ironii taioase, sa o afisati cu orice ocazie. E acesta un comportament cavalaresc ? E acesta tipul de comportament pe care Vintila Bratianu l-ar fi acceptat ? - Eu as spune ca nu ; eu as spune ca un un astfel de om exprima direct, calm, rational, politicos dezacordul si nu cultiva ostilitatea dincolo de pragul ratiunei si bunei cuviinte.

Nu incerc sa tin lectii de etica (nu-mi permit asa ceva la varsta mea), dar ma nedumereste prapastia aceasta atat de frecventa (chiar si la spiritele cele mai rafinate), prapastia aceasta dintre omul-declaratie si omul-realitate. Ce sens are sa admiram si sa dam ca exemplu ratiunea si buna-cuviinta, daca noi nu incercam sa le practicam ?


_________________
"Men cannot be made happy against their will." -
Ludwig von Mises, Liberalism

Iată o mostră de alegeri democratice organizate şi „duse la bun sfârşit” de liberalii de bine, ce ştiau rezultatul şi implicaţiile lui. Într’una din filialele sale bucureştene!

Viaţa celor câteva zeci de liberali ai  PNL sct 4, era destul de trepidantă, cu vârful de „sarcină”  la şedinţele de la mijlocul fiecărei săptămâni ce durau 4-6ore, spre disperarea familiilor rămase acasă, care cu stupoare/iritare se întrebau ce putem face atâta timp în acel pod infect, de care aflaseră. Ceva asemănător cu ce păţim noi forumeii, ACASĂ, când stăm prea mult şi în văzul celorlalţi cu degetele la clape, ochii la display iar urechile şi atenţia, prin bălăriile unde ne duelăm.

Ca între adevăraţi LIBERALI, (PLĂTEAM COTIZAŢII ŞI DĂDEAM ŞI DONAŢII –unii-, în valoare absolută sau relativă, INFINIT SUPERIOARE bănuţilor care ne sunt fluturaţi prin faţa ochilor, ieri, azi şi probabil şi mâine pe  unele puţin numeroase forumuri), ce se întâlneau să pună ţara la cale sau să toace pe X, Y din PROPRIUL PARTID sau mai ales de aiurea, aveau loc  discuţii furtunoase asupra căilor de urmat în lupta de zi cu zi pentru supravieţuire, sau eventual pentru o posibilă întărire a PNL şi implicit a întregii opoziţii democratice, reprezentate de CDR. Cam odată pe lună, la şedinţele noastre din pod (era să pun POM!), venea cineva din conducerea partidului, sau un membru marcant al său. Au venit, în decursul timpului Câmpeanu, Săndulescu, Cerveni, Quintus,  Vosganian şi alţii, căutând să explice scopul  unora din acţiunile preconizate a fi înfăptuite. Cea mai importantă luare de poziţie a PNL la care a trebuit să ne dăm cu părerea, prin vot deschis şi chiar comentat şi disecat, noi, cei din filiale, a fost  „rămânerea în, sau părăsirea  CDR”.

Filiala sct 4 PNL, prin cei ce activam cu adevărat, făcând relative sacrificii (bani, timp, etc) eram clar pentru rămânerea în Convenţie. La centru (grupul Câmpeanu) se încerca pe toate căile despărţirea de Ţărănişti. În ziua votului,  sărmanul nostru pod, era pe cale să dărâme întreaga clădire, fiind suprapopulat cu grupuri mari de cetăţeni înscrişi (unii!!!) la Liberali, chiar în acea zi. Alţii, oportunişti sau chiar membri ai serv. sec.  Cederiştii am fost depăşiţi numeric, fiind nevoiţi să ne retragem, în urma unor violente discuţii. Ca în orice manipulare, cei doritori să folosească  mână de  „votanţi”, au subestimat numărul celor pe care-i vor avea la dispoziţie, aşa încât la orele 22.00 din noapte, când am plecat, încă mai soseau „liberali!!” care doreau să „voteze”.
Printre ei, (sâc!), un prieten mai vechi, fost coleg de serviciu şi  încă vecin, azi director tehnic la o mare transnaţională Ro, cu clar iz liberal! Ca să ne arunce în ceaţă, pe cei care-l cunoşteam! Ce contează dacă Jan boxează!

Astfel, cu forcepsul, a apărut PNL.CD!! Condus de Cerveni, care.....     altă poveste

Alegeri, acum mai bine de-un deceniu, la sfatul mioarei cu IQ superovin - Casandroiţa Ro......

Comisia de propagandă a CDR îşi avea sălaşul la sediul central al defunctului PSDR, condus încă de Cunescu, în clădirea de vis-a-vis de fostele sedii ale CC si ale Dir. V Secu. În fiecare zi de joi, la ora 4 pm, timp de vreo trei luni, reprezentanţii tuturor membrilor CDR (hulită astăzi „pe bună dreptate oare??- aa”) se întâlneau pentru a discuta despre câştigarea  alegerilor ce băteau lu uşă. Şeful pe municipiu era d.nul Ghica, un senior al PNŢ.cd, trecut bine de ultimele sclipiri ale tinereţii. Adjunctul său era d.nul Zeiss, tot PNŢ.cd, în aceiaşi formă fizică de toamnă târzie.
Începuse moda „algoritmurilor” de tot soiul. Una din mostrele cele mai îmbârligate se găsea tocmai la noi, la Comisia de Propagandă! În afară de reprezentanţii conducerilor partidelor din „coaliţie”, fiecare sct din Bucureşti avea 2,3 trimişi, persoane ce fuseseră alese în cadrul unor şedinţe ale membrilor  fiecărui partid, fiecare pe postul său (şef, adjuncţi, „negrii”!). Sct. 4, unde am activat în PNL mai bine de-un deceniu, m-a ales unul din adjuncţii medicului stomatolog Barbaresso –PNŢ.cd-, ales/numit şef al Propagandei . Ţărăniştii se considerau un fel de locomotivă a CDR, în consecinţă „aveau dreptul” la conducerea majorităţii numeroaselor Comisii şi Comitete înfiinţate nu în ideea unei eficienţe mărite a acţiunilor de propagandă întreprinse, ci tocmai pentru frânarea lor, prin nenumăratele verigi lipsite de putere decizională pentru cea mai mică iniţiativă, care se întindeau la infinit!. De acest nemilos adevăr ne-am convins (o parte dintre noi!!) spre sfâşitul  perioadei premergătoare alegerilor când d.l  Ghica s-a arătat foarte supărat pe cei care au avut „neobrăzarea” să se adreseze direct Seniorului, acesta fiind bolnav. De fapt cei incriminaţi că-l deranjaseră pe d.l C. Coposu (cu adevărat suferind),  căutau o cale de a-i zgâlţâi pe Ghica şi Zeiss care trăiau în alte vremi.

Iată acum POANTA comentariului, de fapt dovada clară a lipsei de „consistenţă” (sâc!) a viziunilor politice ce se picurau din ţestele ţărăniste, cu excepţia notabilă a neînţeleşilor,  singuraticilor (în fapt!!) şi etericilor Coposu, Raţiu şi a celui de lângă noi, T. Dumitrescu, care şi azi, peste ani, se află în aceiaşi postură de neinvidiat!!!
La ultima întâlnire înaintea alegerilor ce urmau peste  3 (trei!) zile, spre sfârşitul şedinţei când toată lumea se pregătea de plecare, A. Chiliman (PNL-AT) unul dintre participanţi, face o propunere, interesantă mai ales  prin reacţia imediată produsă în sala unde eram  cca  20-25 de persoane care am început să ne dăm cu părerea, care mai de care!  D.l Ghica, cu o mină pierdută şi un glas stins, a reuşit într’un târziu să se facă auzit. În esenţă ne-a spus că ar fi bine să reuşim  realizarea  celor propuse de Chiliman, însă trebuie să mai reflectăm fiecare pentru îmbunătăţirea ideii, aşa că    JOIA VIITOARE !!!!  vom putea hotărî în cunoştinţă de cauză!
JOIA VIITOARE ERA CU  4 !!!  ZILE  DUPĂ ALEGERI !!!!

Toţi cei prezenţi am rămas absolut interzişi, năuci, tâmpiţi şi încet, cu fereală parcă, am plecat spre casă!! Nimeni, absolut nimeni nu a putut riposta la o asemenea absurditate!

Peste puţin timp, Băsescu şi Berceanu au reuşit să –şi joace nestingheriţi toate rolurile pe care şi le-au propus, făcând din CDR, PNŢ şi din personajele Constantinescu  şi Roman ceeace sunt şi astăzi – cadavre politice. Liberalii, asemănători celor doi B, prin lipsa de scrupule în cvasi totalitatea acţiunilor, au scăpat atunci, însâ nu vor avea zile liniştite cu cei doi, până la un eventual deces, care le este pregătit, obsedant. Obiceiurile de „ucigaş politic” ale Marinelului, vin în întâmpinarea curioaselor şi deselor crize de „intenţii suicidare” ale molâului Tăriceanu.
Noi, în jurul imensului ring al politichiei Ro, ne simţim care de care mai MARI. Între aplauze, tropăieli şi păruieli ne ocupăm de zootehnie „creativă”: cum am putea face ca acele puţine capre mai arătoase, mai sănătoase, să devină şi ele schiloade şi răpciugoase, ca „majoritarele”.

În depărtări, alţi Ro, se integrează „perfect” în noile societăţi, precum noroiul în ulei, gândind tot la capre, tot străine, tot râioase!

În rest totul este perfect. Mărimea noastră!!/voastră??  poate fi egalată sau depăşită de orice piticanie (Neo Murphy!).

moşul slobod la vorbă şi scris

-Dece, cum îndrăzneşti?
întreabă CU AROGANŢĂ un intelectual îngropat între papirusuri.
-N’am o coadă în jurul căreia să mă pot învârti, dar am fost ACOLO, ATUNCI şi CRED CĂ AM ÎNŢELES. Ar mai fi ceva: DESCRIU, NU FABULEZ!!
răspunse moşul trăgând un .... (nu mai fumez de 16 ani)!

aa,

Ce povestiti dvs. aici imi confirma banuielile: noi am opus mafiei securisto-comuniste (e buna expresia, chiar daca prea des uzitata) o armata de ageamii, dezorganizata si lipsita de orice sanse. Bunele intentii (atatea cate au fost) n-ajuta la nimic. Sa multumim cerului ca-n tabara cealalta n-a existat unanimitate, ca altfel muream cu PSD-ul de gat.

Iar alegeri....cu gogâlţuri tipice Ro...

În zare, alegerile locale îşi arătau colţii. Câştigarea Primăriei Bucureştiului era un vis ce părea greu de realizat, pentru  Opoziţia Democratică atât de greu încercată de toate acţiunile concertate ale  comuniştilor, rămaşi pe poziţie în toate segmentele societăţii.
Liberalii lui Câmpeanu (eu fiind unul dintre ei) se considerau absolut peste tot, în toate ocaziile, superiori ţărăniştilor  care aveau  un aer mai vetust, chiar în organizaţiile de tineret. ( Fenomenul merită să fie studiat. Poate era/este doar o impresie personală, lipsită de o bază reală!). S.ing. constructor Halaicu, cu o carismă peste medie, un vocabular direct, colorat, lipsit de rezonanţele lemnoase cu care eram  obişnuiţi, relativ tânăr şi având o alură sportivă, liberal din aproape  primele clipe ale renaşterii PNL, devenise candidatul pentru postul de Primar al Capitalei, pentru  întreaga opoziţie. Sediul stafului său de campanie era la PNL, vis-a-vis de sala Dales, şi de Biserica Italiană, la et. I al clădirii.
Mărimile liberale  şi secretariatul se aflau în capul incomodelor scări, imediat la stânga. Pentru echipa care din sediu, trebuia să-l ajute pe Halaicu, prin punerea de acord a tot mai numeroaselor solicitări ale ziariştilor cu programul său, extrem de încărcat,  se repartizaseră două camere tip secretariat (una mică la intrare şi una mai mare în continuare), pe stga culoarului care avea în capăt, sala de şedinţe, unde aveau loc conferinţele de presă ale PNL.
Şeful campaniei  electorale era d.l Iliescu, un om deosebit de activ, plin de iniţiative. Partea tehnică era asigurată de d.l ing. Scorâci, care adusese în ultimele zile dinaintea alegerilor, un număr de calculatoare unde ar fi trebuit să se introducă datele obţinute la toate secţiile de votare, de reprezentanţii opoziţiei şi ai LADO, din Comisiile Electorale. Realizarea acestei acţiuni de numărare în paralel a voturilor, în timp real,  ar fi dus la imposibilitatea practică de a frauda alegerile. Ideea în sine era excelentă, însă..... „Noi suntem Ro, Noi suntem Ro...”, iar inteligentele mioare ne sunt sfetnice de nădejde.

Conducerea PNL şi candidatul Halaicu (??) obţinuseră din partea SRI vreo 2, 3 maşini. Şoferii acestora, în timpul când aşteptau la sediul nostru întocmirea programului şi demararea lui (cu opinteli, în stil RO!), se jucau la calculatoarele de care am vorbit mai sus. Cu acceptul dat atât de Câmpeanu, cât şi de Halaicu!! (Cum am putea să-i ţinem  „afară”, fără nimic de făcut!!) Bineînţeles că nu exista nici o supraveghere, iar parolarea PC nu prea era la modă, atunci. Eu şi colegul PNList (ing. constr., cunoscut de-al d.lui Băncilă, unul din staful lui Halaicu) din sct 6 care formam echipa lui Halaicu, pentru relaţiile cu  „cetăţenii”, eram postaţi în prima cameră, în cea de-a doua desfăşurându-se „jocurile” pe PC ale şoferilor şi a gărzii personale a d.lui Câmpeanu. Totul a mers cum a mers, până în lunea de după alegeri.  Toate cifrele teoretice introduse în cele 3 (trei!!) baterii de calculatoare –PNL, PNŢ.cd, LADO, permiteau o vizualizare clară, identică, în timp real, a situaţie proporţiilor exacte, pe candidaţi şi pe partide. Cu stupoare s-a observat că  de DUMINICĂ NOAPTE, datele REALE ce ieşeau din   calculatoarele celor  3 sedii de numărare în paralel a voturilor erau total diferite, deşi la intrare erau identice, fiind copiile legalizate, rămase la reprezentanţii noştri la secţiile de votare.
Toate calculatoarele foloseau acelaşi program, realizat la Inst. Polit. sub supravegherea d.lui Scorâci, tot cel ce pusese la dispoziţia PNL, calc. Nu-mi amintesc de unde aveau LADO  şi  ţărăniştii calc. lor. Oricum, începând cu miezul nopţii de dum. toată lumea a luat foc: cine a virusat calculatoarele, făcându-le aproape inutilizabile?
Măgăreaţa a căzut pe capul meu, eu fiind cel care stătea cel mai mult la sediu (respectiv în anticamera „centrului de calcul”). Am lăsat persoane străine  să intre la calculatoare!! În pofida faptului că acelaşi lucru se întâmplase şi la celelalte centre de calcul ale „opoziţiei”, iar acele „persoane străine” aveau epoleţii LA VEDERE. Erau SRIşti, SPPul încă nu se înfiinţase. A fost pentru mine personal, primul semnal de alarmă SERIOS că unii membri PNL prea colţoşi, sunt indezirabili. Nu am mai   ridicat  a doua sumă de bani ce mi-a fost acordată pntru munca depusă în toată campania electorală
Eu mă opusesem cu toate puterile, în van, permisiunii date oamenilor trimişi de „putere” să stea în cele două încăperi, rezervate iniţial „Relaţiilor cu Publicul”, iar apoi şi „Centrului de calcul”. S-ar părea că singurul care a înţeles ce se întâmplase, a fost Scorâci, mirat de eficacitatea net superioară a  acelor viruşi, faţă de a celor pe care-i cunoştea el, un mare specialist!!

Am lungit relatarea cu atâtea amănunte, probabil în general deranjante, pentru a permite o eventuală suprapunere cu alte povestiri ale acelor evenimente, devenite „Istorie”.
-despre unele mici întâlniri, de atunci- altă dată.

Biroul  “Relaţii cu publicul“

În febra campaniei electorale, un du-te vin-o necontenit aducând a activitate febrilă, cu o accentuată tentă mioritico-caprină, ridica praful de pe culoarele şi încăperile sediului PNL. Aproape toţi cei ce nu erau de-ai casei se adresau biroului “Relaţii...”, unde eu, din partea sct 4 şi un tânăr ing. constr. trotilar de la sct 6, acopeream cele 12-13 ore de activitate. Probabil că în ţări mai evoluate, relaţiile cu lumea înconjurătoare ale responsabililor unei campanii electorale ar fi fost sectorul cel mai important, de care ar fi depins în măsură covârşitoare rezultatul alegerilor. (Sectorul de strângere a fondurilor, cu echipele sale, acţionează un timp mult mai îndelungat! Acolo!).
Suntem în capitala Ro, Bucureşti, la începutul anilor ’90, într’un moment de răscruce. “Biroul  rel..cu  ..pub.. ” era de fapt un birou de unde trebuiau trimişi la plimbare cei care aveau naivitatea să creadă că de aici pot afla ceva despre candidaţi, lideri, mersul campaniei, etc. Noi, cei doi voluntari, eram tromboniţi de la secretariat, transmiţând mai departe diverşilor solicitanţi, cu un adaos firesc de gugule, gogoşile aburinde.
Cele mai multe întrebări se refereau la programele zilnice ale lui Halaicu şi R. Câmpeanu, cu scopul de cele mai multe ori declarat, de fixare a unei întâlniri. Cum programul acestora era făcut de la oră la oră, răspunsurile noastre conţineau tot atât adevăr cât conţineau cuvântările amicului Bombonel, despre moştenirile primite de la mătuşi.
Pentru a nu semăna acum cu conu’ Munchausen, iată câteva  nume de personalităţi care au “apelat” la mine personal, pentru întâlniri cu cei ce aveau alte treburi (?!?!)  şi au fost minţiţi:
N.C. Munteanu, T. Ungureanu (fost coleg la BBC cu fratele meu vitreg –B.B.Big!), N. Manolescu, şi mulţi , mulţi alţii, printre care şi ziarişti străni. De oamenii simpli nici nu mai vorbesc. Se perindau cu zecile în fiecare zi.

Totul era pe calapodul tipic mioritico-caprino-carpatin, care acţionează şi azi, nefericit, în toate segmentele societăţii Ro, de la preşedenţie, guvern, şcoli, media, partide, onguri, srluri, biserică, armată, etc. până la etericele Forumuri.Ro de pe net:

           -    Undeva sus, aleşii, noi (*). Deştepţi foc, cam neînţeleşi de vulg. Avem întotdeauna  dreptate. Când suntem contrazişi luăm foc. Adevărul este în cărţi. Viaţa reală este o himeră.
           -   Jos, cei mulţi, ei (**). Trăiesc care cum poate. Sunt prea mulţi, inculţi, tolomaci. Ne deranjează! Mereu cer câte ceva. Ce idei au! Ce oameni! Of of of! Uf!

*  =  un grup de persoane legate între ele şi de un interes, idee sau orice altceva: bani, poziţie socială, meserie, obiceiuri, religie, etc., formând de obicei nişte găşti, caste, clase, etc. Până la un punct (extrem de diferit situat (!) pt fiecare grup şi situaţie!), se ajută reciproc şi consideră atacarea cât de firavă a unuia, un atac împotriva tuturor şi se trece la anihilarea nefericitului preopinent, transformat ad-hoc în duşman. Pentru a-şi  ridica tonusul reciproc sunt necesare cât mai frecvente îmbrăţişări şi pupicuri între ei. De regulă îşi aleg sau se alege un lider, faţă de care toţi trebuie să facă sluj.  

** = ceilalţi. Indiferent cine ar fi, tot până la o limită, ridicată sus, sus de tot.  Pot fi minţiţi, insultaţi, tromboniţi, trimişi la plimbare. Orice este permis cu ei, contra lor. Nu interesează ce fac sau ce zic, dacă nu se ating de “NOI”, aleşii.

PS. Eu, Andrei Alexandru şi colegul meu trotilist (din păcate nu i-am reţinut numele), făceam parte, ca şi acum, dintre “ei”, adică dintre ceilalţi. Ca în toate cele, numai până la un punct. Şi mămăliga iese din ceaun, dacă acesta este răsturnat.

Cu cca. 2000 de ani în urmă pe un alt forum, un alt nebun cerea o dărâmare.
Eu cer doar o coborâre. Nu a calităţii ci a privirii, cu nas cu tot!
Nici o comparaţie posibilă între cei ce cereau. Dar nici între cei  ce ascultau.

În momentele cele mai grele, când le ardea buza pentru un calculator funcţional, a apărut  familia ing. Ianu Lucian,  el, fost coleg de serviciu cu mine, aducându-le calculatorul personal, iar soţia,  prof. de engleză, rămasă  ulterior sefa de cabinet a primarului Halaicu. Câteva zile au lucrat zi şi noapte! Scorâci a reuşit şi el să-şi repare calculatoarele. LADO şi ţărăniştii au reuşit şi ei în final...

Blocarea tuturor calculatoarelor opoziţiei, o găselniţă uluitoare, dar fără finalitate. Ceva tipic ro. Ceva caprin, a la G. V. Voiculescu, I. Iliescu sau Măgureanu. O asemenea idee îi putea veni şi lui D. Iosif.
S-a furat masiv, din toate poziţiile, dar victoria a scăpat printre degetele prea lungi ale secureilor.

În rest, tot ca în postul de mai sus.

Eram odrasla clapauga a secretarei steno-dactilografe a misiunii diplomatice a Regatului Romaniei, din Budapesta. Toata lumea imi spunea "filozoful", datorita faptului ca ma maimutaream plimbandu-ma tacticos, cu mainile la spate, cu o mina aferata ce parea ganditoare.
Insa printre "ai mei" ca orice copil de 4 ani faceam tot soiul de mici dracovenii ce scoteau peri albi sarmanei guvernante ce avea grija de mine. Erau ultimele clipe ale unei copilarii fericite in segmentul de viata 4 - 7 ani.

Intoarcerea armelor de catre armata romana la ordinul M. S. Regele Mihai I, la 23 august 1944, a dus la imediata arestare a tuturor oficialilor romani ce se gaseau pe teritoriile aflate inca sub ocupatia trupelor germane. In Ungaria au fost arestati si membrii familiilor, deci si eu (printre altii si fiul viceconsulului , actorul de azi, Emil Hosu, cu vreo doi ani mai micca mine!! si cele doua surori ale sale). Pana spre mijlocul lunii octombrie am fost tinuti intr'un mini lagar, constituit ad hoc la marginea Budapestei, in vagoane de cale ferata dezafectate, fiind sub paza germana. Din cate imi amintesc (de fapt relatarea ulterioara a parintilor!) nu am suferit mari vexatiuni, exceptand faptul ca nu aveam decat hainele de pe noi. Chiar mancarea era acceptabila, gandind ca ne aflam in plin razboi.
Odata cu venirea frigului si apropierea frontului, pe nepusa masa, am fost cu totii imbarcati in vagoane de marfa, luand drumul Germaniei. Ne deplasam extrem de incet, numai noaptea, ziua fiind garati in diferite zone ceva mai acoperite/ferite, pentru evitarea neincetatelor bombardamente ce aveau loc in intreaga Europa. Calvarul a durat mai bine de doua saptamani, astfel incat am ajuns la Oberschreiberhau la inceputul lui noiembrie. Aici nu am ramas decat putin timp, fiind transferati in Teihnau, un mic orasel unde am fost tinuti pana in mai 1945 de catre nemti, iar din mai la sfarsitul lui septembrie de catre americani, avand acelasi statut cu prizonierii de razboi ai tarilor estice. Ruşii căutau să-şi pună în aplicare planul de a-i menţine în detenţie pe toţi prizonierii ruşi şi estici, aflaţi în diferitele lagăre germane. Eram ai nimanui si nu aveam nici o posibilitate de a reveni in tara neavand nici acte si nici bani, iar Crucea Rosie, deşi ne asigura un trai decent, incepuse sa se ocupe intens de milioanele de detinuti eliberati din lagarele de exterminare (practic se ocupa mai mult de evrei si tigani). In toata perioada august '44 - octombrie '45, am primit cele necesare traiului (in cantitati aproape suficiente !! ) de la Crucea Rosie Elvetiana.
Mai bine de cinci luni, adultii ce se gaseau in acel lot de ..(??).. paziti de SS.isti şontorogi (cei valizi erau pe fronturile de lupta), au executat diferite munci in folosul comunitatii germane locale. Mama mea era repartizata in casa/vila unei batrane si stafidite contese, ca femeie de serviciu. Baba plangea cand manca cate o bucatica de ciocolata pe care o primea in schimbul unor cartofi fierti pe care-i dadea cu mare retinere!!. Schimbul era favorabil ambelor parti: SS.ul nu-i dadea contesei, mama unui general neamt, decat o mica ratie de cartofi pentru hrana, iar noi, deportatii hraniti de Crucea Rosie Elvetiana nu primeam decat ciocolata, biscuiti si lapte condensat (calorii multe in volum mic).
Cei cativa copii care ne aflam in acea grea situatie, eram lasati oarecum liberi, sub o usoara paza, insa la cheremul unor copii de aceiasi varsta, insa nemti, din familii disparute pe front sau in bombardamente (erau de  fapt la  un fel de orfelinat). Desi au trecut 60 de ani, inca imi amintesc unele dintre corectiile primite. Traumele psihice au fost imense, intrucat eu, care vorbeam oarecum prost romaneste, fiind de la mai putin de doi ani in mana unei guvernante ce nu vorbea decat ungureste si nemteste, nu am mai vorbit in acele doua limbi nici un cuvant, acestea stergandu-mi-se complet din memorie!! Doi trei ani am fost sub tratamentul unor medici pentru a iesi din starile depresive ce apareau si numai la auzul cuvintelor unguresti sau nemtesti. Ideea ca prin hipnoza sa recapat cunostintele din cele doua limbi a fost abandonata pentru a nu-mi produce un eventual alt dezechilibru psihic (asta prin anii 46-49).
A urmat era comunista....
(nu va urma, voi continua!)

Chestia cu privirea ascuţită şi furişe, spre colţ.... rămâne tot aşa!

Eficienţă  economică, în comunismul de tip RO
şi altele spre amintire
        
În urma discuţiilor dintre dictatorii Ro şi Libyei, la sfârşitul anilor ’70, Rompetrol – Bucureşti a obţinut dreptul de a participa la licitaţia pentru obţinerea unor perimetre de mari dimensiuni în zona central-vestică a ţării, în cea mai aridă şi accidentată porţiune a pustiului monstru – Sahara, dar în acelaşi timp,  având un imens potenţial de rezervor de hidrocarburi. Doi mari specialişti ro (adevăraţi) în geologie,  inginerii Slănină (*) şi Taloş, care studiaseră geologia zonei învecinate din Algeria şi intuiseră just situaţia perimetrelor puse la bătaie  peste graniţă, au dus o luptă asiduă pentru obţinerea ACELUI perimetru (NC 115 –  în sup: de 26,000 km p), care s-a dovedit de-o bogăţie  fabuloasă, chiar în comparaţie cu marile structuri africane din Nigeria şi Algeria.  
Am obţinut ACEL perimetru şi ....  ne-am  ...  apucat ... de .....lluuuccccrrrruuuuuuuuuuuu după 2 ani. Bravo!
Ro a “beneficiat” din plin în ultimele decenii de avatarurile (atunci!) sau binefacerile  (acum!) unor “dosariade”. La începutul anilor ’80, până a găsit secu numărul necesar de dosare corespunzătoare viziunii pingeloide, având în spate umanoizii cu meseriile cerute expres de lucrările contractate, în afara informatorilor strict necesari, în perimetrele vecine, contractate la aceiaţi dată, din N şi S (ale Shell respectiv Petrobras), se descoperiseră primele structuri, instalîndu-se  şi primele sonde de explorare. La noi totul se mişca/mişcă mioritico-caprin, spre uluiala observatorilor imparţiali.
Primii ajunşi în zonă au fost geologii, care trebuiau să certifice datele geologice puse la dispoziţie de partea libyană şi eventual să completeze harta geologică a întregului perimetru, în limita timpului planificat – 1 an (începutul lui ‘81-începutul lui ‘82). Au închiriat  casa nelocuită a poliţaiului oazei Serdeles, o minusculă localitate pe şoseaua Sheba-Awbari-Ghat. În patru camere cu 2 WC.uri şi o baie, s-au înghesuit vreo  12  persoane.  Condiţii tipice pentru ro, indiferent unde s-ar afla şi ce ar face. Echivalentul budei din fundul curţii (**) cu frunze de şters degetele, muşte, viermi şi duhoarea caracteristică din Ro.
Datorită întârzierii achitării contractului de cca. 110,000 $, contravaloarea aparaturii topografice moderne, într’o combinaţie de tip Ro cu lipsa oricăror hărţi din zona aproape de mărimea Olteniei, recomandarea libyenilor fiind de a folosi hărţi rutiere, echipa topografică a demarat lucrul efectiv la sfârşitul lunii aug ’81. Cu puţin înaintea noastră sosise echipa de montare a campurilor. Mica noastră bază fusese amplasată la cca. 500 m de localitatea Awbari (cea mai mare oază din Sahara libyană – capitală de departament / regiune – cu peste 1000 de locuitori), imediat în afara perdelei de eucalipţi (pe 20-25 de rânduri – 50 m lăţime totală) ce proteja micile culturi agricole ale localnicilor. Erau  un fel de proprietăţi particulare. Mici ferme bine delimitate prin garduri verzi de eucalipţi (pe 2-3 rânduri – 5-6 m lăţime totală) cu locuinţe, grajduri, garaje, canalizare, curent electric, locuri de depozitare a produselor, ASFALT!!! între toate fermele şi o şosea lată şi f. bună, prin mijlocul zonei, până în centrul localităţii. DA ASFALT!!! (totuşi cam nasol, ce-i drept)
Ghadafi şi libyenii lui din mijlocul Saharei!! ! ! În  1981!!!!

Să vedeţi cum am acţionat noi! Noi ro din Ro.
Unde o fi inteligenţa Ro? Specialiştii agronomi ro?? Economiştii ro
? Isărescu – macrostabilitate financiară, Stolojan – mâncătorul de valută, Dăianu colaborator la multe bănci (de date personale!!) şi peste ei maestrul contabil Văcă
Este tipica idee păguboasă că posedăm cea mai frumoasă ţară cu cei mai cei în toate!

(*) = Ing. Slănină a decedat la Tripoli, în timpul unei şedinţe de perfectare a contractelor, cu participarea specialiştilor Ro şi  Libyeni.

(**) = probabil că  am mai înaintat spre civilizaţie, în ultimii ani! Am mutat buda mai aproape de casă! Sau casa mai în fundul curţii!

În rest rămâne cum am spus până acum!

- va urma -

Mini curs de economie antiliberală rocomunistă reală.

Plecarea la lucru  în străinătate – în rocomunism

Sfâşitul anilor ’70 şi începutul  anilor ’80. De supărare şi nevoi, sărmana Ro se întuneca din ce în ce. Noi, sărmanii ro, deveneam pe zi ce trece, mai pământii. Numeroase interdicţii, reglementări diabolice, parcă special scornicite şi introduse pentru  a îngreuna viaţa  imensei majorităţi a populaţiei, erau aruncate cu cerbicie asupra noastră. În plus, pe ici pe colo, specimene de “oameni noi”, activişti, securişti sau diferiţi şefi mai mari sau mai mici,  aplicau sănătosul principiu cu tentă religioasă “omul sfinţeşte locul”, ca în iad: “comunistul ia tortul şi pârjoleşte locul”.
Criteriul valorii personale conta extrem de puţin, în toate situaţiile, în toate domeniile. În Ro, cultul non valorii atinsese culmi neatinse de alte societăţi strivite de comunismul sforăitor. Exista teribila frică că unul mai bine pregătit sau mai slugarnic din preajma ta ar fi putea să-ţi ia locul călduţ. Dacă unul dintre cei ce întocmeau sau aprobau “listele”, deci cu putere de decizie,  considera că avansarea sau plecarea lui X, băiat bun, nu-i poate creea probleme, acesta era ca şi transferat, avansat sau plecat la muncă în străinătate. Dacă în plus  “candidatul” aducea sau promitea o atenţie mai mică sau mai mare, era şi mai bine.
Toate grupurile de români care lucrau, fie în Est, fie în Vest, erau împănate cu fii, nepoţi, rude - de persoane cu greutate în diferite sectoare (nu conta  natura, nici măcar importanţa relativă a lui), alături de un număr considerabil de informatori ai securităţii, cea mai mare parte dintre ei, benevoli, neremuneraţi, - chestia strămoşească cu “capra vecinului” care trebuie baremi murdărită dacă nu poate fi îmbolnăvită, furată sau omorâtă.
În privinţa profesionalismului celor care aveau norocul să lucreze sub alte zări, paleta era de-o mare diversitate, începând de la nulitatea absolută a odraslelor de bani gata, care nici nu ştiau dar nici nu vroiau sau chiar nu puteau să facă nimic, datorită unor deficienţe fizice sau psihice, până la meseriaşi de  valoare, care în condiţii normale ar fi fost retribuiţi regeşte de orice patron sau director. Alţii căutau şă-şi creeze o platformă de evadare din  iadul de acasă. Un caz aparte îl constituia categoria acelora care pentru a scăpa de rigorile temutei L 18, căutau să lucreze o perioadă în străinătate, pentru a acoperi într’o oarecare măsură valoarea  bunurilor dobândite anterior prin mijloace specifice preadescucăreţilor hămesiţi şi nesătui. Datorită acestui fapt am avut noi, cei din campul principal din Awbari, în mijlocul Saharei, avantajul de a mânca ce gătea extraordinarul fost bucătar şef al restaurantului “Cerbul Carpatin” din Piteşti (*). Cu un deosebit talent, şlefuit un număr de ani prin străinătate, reuşea să ne facă cele mai apetisante aranjamente din puţinele şi ieftinele produse ce se achiziţionau  pentru cantină (exclusiv- mazăre, varză, cartofi, salată, verdeţuri, paste făinoase, lapte praf, conserve de peste şi carne de vacă. NICI UN FRUCT, NICIODATĂ !!!!).

(*) – Din păcate în urma unei “glume” mai mult decât deplasate, simpaticul şi apreciatul nostru bucătar (Liviu Constantinescu), a plecat acasă cu o puternică depresiune nervoasă, o intensă frică ce-l împiedica să doarmă liniştit noaptea.  
Gluma: o modernă şosea cu două benzi pe sens ce se construia de către o firmă grecească, cca 150 km, continuată de firma italiană mai sus amintită, înconjura spre S-SV la câteva sute de metri, cam o treime din campul Awbari, după care se pierdea pentru 5-600 km printre nisipuri şi queste stâncoase, lipsite total de vegetaţie, de 200-500 m înălţime, spre Ghat, ultima oază libyană din S, la graniţa cu Algeria şi Ciad.  Liviu bucătarul, un tip haios uns cu toate alifiile, împreună cu cele trei ajutoare  făcea o plimbare de o jumătate de oră, la terminarea programului zilnic, de obicei după  miezul nopţii. Micul grup, mergând nonşalant şi discutând verzi şi uscate, se depărta 1-2 km  de oază şi de noi, cei ce priveam la filme împrumutate de prin diferite locuri, până târziu în noapte pe aparatul video la a cărui cumpărare contribuise fiecare salariat cu cca. 5 $. Chiar din cel mai depărtat loc al plimbării, se putea vedea campul bine luminat, întreaga noapte.
 Cam la jumătatea distanţei pe care o străbăteau, se găsea un pod de mari dimensiuni, deşi nu trecea nici o apă prin acel loc. De fapt în Libya, de 5-6 ori mai mare ca Ro, nu există nici un fir de apă, permanent curgătoare. Podurile se construiau  preventiv peste toate uedurile, întrucât acestea deveneau la mari intervale de timp, torente vijelioase ce rupeau totul în calea lor. În acest loc le-a fost pregătită plimbăreţilor, o ambuscadă, cu urmări serioase pentru psihicul lor.
Patru ro, tineri şi năbădăioşi, muncitori topo în Libya, în ţară jucători de fotbal cînd în B cînd în C, la „Petrolul Bolintin”, au aşteptat ascunşi sub pod, echipaţi în alb, şi pe cap cu capişoane ţuguiate precum ale stafiilor din filme.  După ce trupa  maestrului Liviu a intrat pe pod, fără nicio grijă, „fantomele” au aruncat peste ei,   cutii de conserve şi câteva sticle. Speriaţi, s-au întors uluiţi, căutând să recunoască obiectele ce făcuseră atâta zgomot pe şosea. În acest timp, cele patru „arătări albe”, fiecare cu câte două lanterne aprinse în mâini, au trecut în spatele turiştilor de ocazie şi au început să urle cu putere cuvinte fără şir, cu rezonanţă arăbească, la o primă şi rapidă ascultare, în negura şi liniştea brusc sfâşiată a nopţii: Alah, acbar, jamahiria, arabia, libia, satania, romania, bara, cara, bazum, bum, buf, etc, etc.
Victimele au început să urle mai tare decât „atacatorii” şi au zbughit-o spre campul care se vedea la 8-900 m. Între acel pod şi baza noastră se găsea  fostul loc de depozitare a gunoiului întregii oaze Awbari (**)!!!
Noi toţi, fără a şti nimic, priveam la un film, afară, în curticica interioară a campului. Când cei patru bucătari, cu hainele rupte, zgâriaţi pe tot corpul, unii desculţi, au apărut printre noi,  urlând ca din gură de şarpe „săriţi, vin libienii, mulţi libieni, ne-au atacat, sunt mascaţi, au aruncătoare de flăcări, unii au fost în Ro şi strigă în ro, fugiţi, salvaţi-vă,.....” am rămas pe loc, cuprinşi de teamă şi uitându-ne în direcţia gropii de gunoi din care apăruseră „atacaţii” şi de unde se puteau ivi şi “atacatorii”!
După câteva minute au apărut “fantomele libiene”, care deşi sportivi în toată puterea tinereţii nu ţinuseră pasul cu bucătarii, printre gunoaiele străbătute de ei cu groaza în suflet, în miez de noapte. Un râs de neoprit ne-a cuprins pe toţi. Am râs până spre ziuă. În viaţa mea nu am râs ca atunci. Şi trupa lui Liviu schiţa câte un zâmbet, cu toate că NU ERAU CONVINŞI că fuseseră păcăliţi.
 Luni de zile întâlnirile cu oricare din cei 8 actori ai farsei producea zâmbete, chiar fără nici un cuvânt schimbat! Liviu a rămas ani de zile cu o teamă profundă de întuneric şi singurătate. Încă un an în Libya a dormit cu o toporişcă sub pernă, la îndemână, iar fiecare zgomot neaşteptat îl făcea să tresară puternic (de peste 20 de ani însă, nu mai ştiu nimic de el).

 (**) – Fosta groapa de gunoi a oazei (Awbari este cea mai mare oază a Saharei Libyene, având  peste o mie de locuitori permanenţi. Este capitala unuia din cele câteva departamente ale Libyei). A fost desfiinţată odată cu construirea şoselei. Se întindea pe câteva ha şi era parţial acoperită de nisip, din care se iveau peste tot, fiare, carcase de automobile, camionete, camioane, autobuze şi aragaze, frigidere, aparate de condiţionat aerul, cioburi, multe cioburi de toate dimensiunile, resturi de animale stafidite, materiale de construcţie şi multe altele. În mod normal era destul de greu să te strecori printre acele obstacole.

- va urma -

În rest rămâne cum am scris. Nasul coborât spre orizont, cu privire omenoasă....

Ro.comunismul in actiune!
-continuare-

În întreaga  Sahară, mâncarea, dormitul, acordarea oricărui ajutor cerut, sunt oferite gratuit, conform unei cutume seculare la care şi noi, “ospitalierii” ciubucari ro a trebuit să ne aliniem, hâr mâr. Spre ruşinea mea / noastră, străinii de diferite naţii care aveau (ne)norocul să apeleze la noi, crezând că există o solidaritate a celor ce lucrează sau doar circulă prin Sahara, se convingeau rapid că facem opinie separată, că suntem o specie aparte, APLAUDACI. Ospitalitatea ro, cu care nu încetăm să ne lăudăm, este o gogoriţă pentru absolut toţi cei care au trecut prin zone ale globului unde ospitalitatea şi altruismul sunt practic literă de lege. Relativa sărăcie şi eliminarea sau diminuarea a tot ceeace era bun în noi, ca urmare a acţiunii morbului (RO)comunist asupra naturii umane şi a mediului înconjurător, se citea din prima clipă pe oricare din noi ca şi pe/în campurile unde ne duceam traiul. Posibilitatea ca cel/cei cu care veneam în contact să ne ceară ceva, apărea ca o adevărată catastrofă. Totul la noi era “planificat, raţionalizat”, pe om, pe zile. Chiar şi hoţia! Mai ales ea!(*)

 Lângă intrare, pe o latură unde se aflau  vagoanele tip birou ce mărgineau curtea interioară a campului, singurul loc mai omenesc din întreaga bază de peste 2-3 ha, se afla vagonul club, folosit şi pentru toate discuţiile cu străinii (corespondentul unei camere de protocol de extremă sărăcie, din Ro). Mese şi scaune ordinare de lemn, din cele ce fuseseră prin locuinţe şi necesitaseră reparaţii, iar într’un colţ un mic Video TV. Nu frigider, nu băruleţ cu răcoritoare  şi vesela aferentă, nimic care să amintească de civilizaţia sec. 20. Totul era o mică Ro, mutată în Sahara. Până şi grupul sanitar 3 (cu WC.uri) se afla în “fundul curţii”, la cca. 100 m de ultimul vagon dormitor!!! Grupurile sanitare 1 şi 2 (duşurile şi spălătoria) se aflau în mijlocul bazei, între  cele  30-40 de vagoane tip Titu, distanţate între ele la 4 m, pe cele 5 mici alei betonate.

(*) – Pentru a micşora posibilitatea ca cei care mânuiau bani, să-şi oprească o parte din ei, prin diferite metode, la toate echipele ce-şi desfăşurau activitatea peste hotare, se alegea o “comisie” formată din  persoane de încredere, din care cel puţin două ar fi trebuit să însoţească administratorul, cel  care de obicei făcea achiziţiile. Toate bonurile şi listele de cumpărături erau semnate de toţi cei ce asistaseră la plata produselor. Teoretic nu se putea ciuguli nimic. Ro este inventiv în şmanglă, aşa că......
La  cumpărarea tuturor produselor de mică valoare, se deplasau la magazine şi în pieţe toţi cei disponibili din comisie, în timp ce la produsele de unde se putea scoate un ‘ceva’ pentru buzunar, totul se pertracta pe şest, comisia având rolul decorativ de a semna hârtiile. Corect, nu?

Detalii ale scenariilor cu produsele producătoare de câştig:
A) -motorina era adusă de la Tripoli, 1100 km pe şosea, cu o cisternă de mare capacitate      (4 comp x 10 t), a CONTRANSIMEX, care şi el avea de ronţăit în Sahara şi o făcea magistral pt. buzunarele şoferilor, şefilor şi a eventualilor amatori de RO.aranjamente paralegale. Cisterna sosea  când sosea, însă descărcarea  ei se făcea numai noaptea, pe răcoare. Depozitul nostru de carburanţi se compunea din numeroase cisterne tip de 5, 10 t şi câteva sute de butoaie în bordee acoperite şi o cisternă auto militară de 10 t, cu remorcă, sub un imens acoperiş. Nimeni, în afara puţinilor iniţiaţi nu ştia câtă motorină există în stoc, fiind cca. 10-12 maşini care circulau toată ziua, plus o centrală electrică care funcţiona 24 din 24. Spre mijlocul lui ’83 consumul se cifra la peste 10 t  zilnic. Cam ½  se scurgea în 3,4 buzunare. Întrebare: de unde atâta motorină? Răspuns: ro.inventivitatea la rele!
1.Centrala electrică avea în dotare trei motoare: un vagon cu un motor imens ’23 august’, care consuma colosal, dar ducea absolut toţi consumatorii şi două motoare chinezeşti, de ultimă generaţie, care consumau de 10 ori mai puţin (erau de 10-15 ori mai mici!), dar duceau consumatorii din camp cu greutate, astfel că la sosirea din teren, trebuiau să funcţioneze ambele! Aţi înţeles ce se întâmpla de fapt. Mergea un singur motor chinezesc, cea mai mare parte a timpului, câteva ore pe zi fiind necesară şi pornirea celui de al doilea. În acte, motoarele mici erau trecute ca defecte, motorul mare fiind cel ce funcţiona! ROMPETROL era buzunărit de cantităti uriaşe de motorină!
2.Consumul tuturor autovehicolelor care se deplasau, era umflat la maxim (1 rez. sau chiar 1,5 rez !!!).
3.Până aici e de înţeles că rămâneau lunar sute de tone de motorină !!! Iată cum erau valorificate: cisterna care venea cu 40 t motorină la 2, 3 zile, descărca două compartimente şi pleca cu celelalte  două compartimente pline, adică cu 20 t, pe care şoferul le vindea la ½ preţ chiar la staţia de combustibil de la Sheba (la 250 km pe şoseaua spre Tripoli)
B) -carnea de mânzat (5-6 $ / kg ) era cumpărată la Sheba, de unde se transporta cu un camion cu  instalaţie frigorifică, care nu avea decât un nr. limitat de locuri în cabină, pentru şofer, încărcător şi administrator. Deci se semnau hârtiile, că doar nu puteam noi cântări sau vedea calitatea cărnii de mânzat ! (la măcelăriile libyene, în ‘81-’83, copitele cu picioarele până la genunchi, capetele, şi o parte a cozilor erau distribuite gratuit, celor care cumpărau carcase. Noi le luam şi pe cele care erau abandonate acolo de italieni, greci şi chiar de către vecinii bulgari !!). Nouă, celor din comisie, ne era arătat un morman de carne de vacă în camera frigorifică pe care o aveam la Awbari, după care semnam. Corect, nu! Capete, copite, cozi, luate, de fapt cerşite pentru a mări decontul în bani ghiaţă, la Tripoli.
Se putea ciuguli şi la peştele VIU  extraordinar de bun, pe care-l găseam chiar la Awbari,   cu  12-15 $ /kg. Exista o regulă a administratorilor care lucrau cu banii statului în străinătate. 10-20. Atâta era % ce trebuia să rămână în buzunarul lor,  din suma cheltuită.

Menţionez că în cei doi ani cât am lucrat în Libya, mâncarea a fost absolut suficientă cantitativ, iar măiestria uluitoare a bucătarului Liviu Constantinescu, transforma puţinele materii prime puse la dispoziţie, în cele mai suculente şi aspectoase feluri de mâncare.

-    va urma –

PS. Pentru ca şmecheria cu alternanţa folosirii centralelor să fie hoaţă de tot, fochistul făcea lună motoarele chinezeşti, pentru a mima nefuncţionarea , sau funcţionarea cu totul întâmplătoare şi mânjea cu vaselină şi ulei ars, motorul mare, pentru a mima funcţionarea continuă. Toată centrala era situatî la cca   300 m de dormitoare, pentru a nu deranja! De fapt zumzetul degajat de aparatele de condiţionat aerul, care erau cu zecile, permanent în funcţiune, acoperea orice zgomot !
 
PS 2. Producerea curentului electric era o găinărie al cărui produs se împărţea între fârtaţi, fără participarea şoferului  de la CONTRANSIMEX, deci era necesară , deşi valorificarea motorinei era mai dificilă.

În rest, cum am mai spus, privire mai directă, mai gingaşă

Mici idei forumistoide iscate de ideile tulburătoare ale ANALISTULUI
 DORIN TUDORAN.
După ’’Mintirea de sine’’, din Ziua

Similitudini în anumite puncte?!?!

Susţinerea până în pânzele albe  a unei idei, fie ea genială, care nu urmează firul general al discuţiei sau devoalarea unui realităţi axiomatice ce pluteşte în jur, dar care lezează un anumit şablon format sau indus mai mult sau mai puţin forţat, de-o situaţie limită într’unul din momentele care par a fi hotărîtoare – duce de cele mai multe ori la ignorarea lor. Asta doar în cazul fericit când personajul care a fost sursa ‘’turbulenţei’’, nu este trecut pe-o listă neagră de către concetăţenii îndeobşte nerecunoscători. Situaţia devine gravă pentru persoana  căreia trebuie să-i cântărim faptele bune şi rele în contextul lor secvenţial, întrucât binele se va estompa întotdeauna, în contabilitatea noastră, atât de aplecată în faţa răului.

Sărmanul Renault, erou al Rezistenţei, a şters printr’un adevăr care nu ‘’se cuvenea’’ a fi spus ‘’atunci şi aşa’’ amintirea anilor de luptă eroică. În loc ca toţi francezii să-şi scoată pălăriile în faţa lui, unii din respect iar cei mai mulţi de ruşine, a fost minţit, insultat şi marginalizat. Prietenii l-au ocolit şi l-au părăsit în cele din urmă. A murit sărac şi neînţeles.

Mareşalul Petain,  măreţul erou al  Franţei în 1RM, pactizând cu cotropitorii ţării sale, devine un mizerabil trădător, iniţial condamnat la moarte împreună cu Laval, dar în urma reconsiderării staturii sale istorice, lăsat să putrezească în închisoare, spre deosebire de Laval care este executat. Renault trage ponoasele dezvăluirii (nerecunoscute, dar nici infirmate!!) unei oarecare consideraţii de care se bucura matusalemicul Mareşal din puşcărie, în ochii unui mare erou al 2RM, Generalul De Gaulle, preşedintele Franţei. De Gaulle, marele De Gaulle tace până la moarte.

Securitatea Ro, este socotită instituţie criminală într’o logică mioritico-caprină, adică numai de la şi până la.  Aceste două puncte sunt atât de volatile, încât nimeni până acum nu a fost încadrat între ele de LEGE. Opinia publică, ONG.urile, Instituţiile, Comisiile, Partidele, prietenii, colegii, familiile au păreri împărţite. Mare parte dintre cei  mai  sus enumeraţi se răsgândiricesc pe măsura schimbărilor exterioare (chiar atmosferice !!). Sau nimeni sau toţi. De fapt – nimeni.

S.R.S, recunoaşte că a făcut parte din secu, nu păţeste nimic şi îşi continuă meseria de ziarist. În jur, huo! şi bravo!. F.M. a fost în aceiaşi situaţie. SRS menţine în jur printre ziarişti profesionişti  şi exponenţi ai unui maladiv antioccidentalism, plantat pe un amestec de panislamism cu antisemitism: Miruna Munteanu şi Vladimir Alexe, ce par a fi gemeni univitelini în idei. Şi ei sunt profesionişti !!!

Iliescu, Vadim, Păunescu, slugoi infami ai comunismului criminal, se înalţă fără ruşine la cele mai înalte onoruri. De decenii au îmbâcsit mintea ro creduli cu dragostea sanguinară pentru minciună şi delaţiune. Nu au şanse să fie stopaţi. În jur huo! şi bravo!

M. I. Quintus, A. Paleologu, C. S., M.M., (alături de mulţi alţi fârtaţi ce nu au apărut încă), nu au avut curajul să recunoască că au fraternizat într’un moment oarecare, pentru un considerent oarecare, cu criminala instituţie.  Au şi minimalizat sau negat acţiunea, faptele. Media, în special ea, a fost necruţătoare. Până acuma. Opinia publică, nehotărâtă, năucă, plictisită, dar în special manevrată de colo colo, spre ţinte tot mai fluide, vrea să nu vrea.



Am ajuns la una din acele ţinte reale, ce par fluide, au devenit fluide, prin dorinţa mioritică a unor abili  formatori de opinie profesionişti, de a nu permite ieşirea din rând decât la comandă şi direct în şanţ a celor care din diferite motive au aceiaşi direcţie de deplasare.
Poetul  Viorel Padina, adică AVP pentru noi, forumiştii, a fost un oponent al comunismului, prin ideile expuse în Apelul său  spre Europa, idei dintre care unele nu ne pot decât întrista, prin actualitatea lor, dacă acum, la aproape  trei decenii,  îşi menţin o tinereţe fără fisuri. Nu numai că nu I se recunoaşte statutul de oponent sau disident, dar este plimbat şi minţit ca Renault, cel de la începutul comentariului. Mai mult, cohorte de neaveniţi îi aruncă  lături în figură.
Dece?
Probabil pentru că a insistat prea mult,  cu ‘’Apelul ..’’ în momente nepotrivite, când jocurile conţinând o substanţială doză de murdărie caprină, erau axate pe alte coordonate. Ca Renault! S-a angrenat în această luptă de gherilă, care l-a sleit, spre regretul  multora. Ingrată soartă.

Părerea mea este  fermă. Dură dar clară, conform axiomei  ’’fecaloidului uman’’(patent aa).
Datorită imposibilăţii practice de a  evalua cu exactatitate cantitatea de consecinţe negative pentru semeni, a acţiunilor diferiţilor colaboratori secu, singurul criteriu ramas la dispoziţia ‘’ victimelor’’, pentru izolarea armatei de delatori, este existenţa unui pact semnat cu diavolul roşu, care automat trebuie să ducă la o autoexcludere  din scena politica şi a funcţiilor publice importante, a celor vizaţi. Prin autodeclaraţii publice, care să-i influenţeze şi pe cei ce ar încerca să fenteze şi în al 13-lea ceas!
Fecaloidul uman, indiferent de forţele aplicate asupra lui şi de scurgerea timpului, va păstra un miros caracteristic, dela prima ingurgitare până la dispariţia lui fizică.

Stimaţi Forumişti, câte degete ar fi sufiente pentru a-i  enumera pe cei cu adevărat angelici, dintre idolii noştri. Mai avem oare idoli? Am avut vreodată?
Nu mă refer la noi, la oamenii de rând.
(Să mă ierte cei dintre noi care sunt somităţi în domeniile pe care le-au atacat şi cucerit!)

În rest, aceleaşi dorinţe, greu, foarte greu de îndeplinit.
Modestie, omenie, puţină dragoste (nu clamată!), că geme lumea.....

Off topic.
Contra suficienţei unora. Când îi consideri pe cei din jur, gândaci, nu eşti decât un gândac mai mare. Deci mai urât! Deci mai periculos Un supergândac care ne ajută pe noi, gândacii spre care priveşti cu aroganţă, să tot moţăim tolăniţi pe ultimul loc în clasamentul onorabilităţii.

Semi-sclavie

Cu toată ineficienţa vizibilă a sistemului economic ce funcţiona în întregul lagăr socialist, lozinca vânturată din toate poziţiile, afişată, atârnată, lipită, vopsită chiar plimbată sau aruncată pe stâlpi, panouri, garduri, clădiri, pe tomberoane, maşini, camioane, autobuze şi trenuri era ‘’să mărim productivitatea’’.   Mai greu era de a-I face pe sărmanul ro să muncească mai bine, cu un mai mare profesionalism. Obiceiul de a face lucruri de mântuială, nu se putea pierde cu una cu două. Cu atât mai mult cu cât ‘’vătafii’’ de tip nou, aplaudaci sadea, nu căutau decât să-şi menţină poziţiile, într’un păienzeniş inextricabil de interese şi relaţii. Acest lucru se putea face numai mărşăluind fără murmur, alături de întreaga  gloată, spre ţelul scornicit şi arătat spasmodic cu degetele  sale gânditoare, de gângavul cârmaci.
Legea de a nu supăra pe nimeni  trebuia aplicată atât în sus, spre  lanţul nesfârşit de şefi, cât şi în jos. Se putea întâmpla ca un subaltern oarecare să aibă o pilă, pe care punând-o în mişcare ar fi zdruncinat un întreg eşafodaj construit cu migală, în timp.

Se considera de către economiştii noştri de tip văcăroid, că neatingerea unui nivel calitativ planificat se poate compensa prin depăşirea cantitativă a obiectului activităţii respective. Erau la modă cupluri de cuvinte ce reprezentau în toată goliciunea lor, incompetenţa, neputinţa, ubicuitatea, răutatea ce pornind de sus se revărsau necontenit pe capetele şi spinările încovoiate ale răbdătorilor  aplaudaci. Cine ar putea uita acele tenebroase şi malefice săptămână lungă, săptămână scurtă, zi lumină, schimb prelungit, schimb dublu, recuperare prin muncă, ş.a. Toate acestea, sau munca forţată efectuată de ocnaşii din puşcăriile lumii, sunt mizilicuri faţă de absurdul absolut atins de echipele de prospecţiuni seismice sau gravimetrice ale ROMPETROL, care au lucrat în Libya.

Contractul fiecărui salariat care pleca la muncă în Sahara, cuprindea două puncte relativ clare:
-salariul pentru o zi de muncă în camp 3 DL (1DL = 3,377 $), iar pe teren în plină Sahara, 3,6 DL.
-la 30 zile de muncă (minimum al perioadei pe care un străin venit la muncă trebuia să-l stea în Libya), se dădeau 30 zile de recuperare în Ro. (3 în 1 !!).

Scărpinându-se  pe tărtăcuţe şi scobindu-se în nas, contabilii văcăroizi şi-au pus cap în cap cele două articole, hotărând ca cele  minimum 90 de zile lucrate să fie în continuare, fără nici o pauză. Cum să stai în Sahara pe banii statului? Ai venit la muncă, nu? Eu personal am avut în cca. 500 zile  de Libya, 1 zi liberă: 1 ianuarie 1982. Ceilalţi au păţit acelaşi lucru, de neimaginat pentru un om normal. Să nu poţi avea din când în când, o zi în care să stai cu burta la soare, să citeşti, să nu te deranjeze nimeni. Cine nu a trecut prin asta nu poate înţelege. Autosugestia ca azi eşti liber, te fortifică, iar invers te abrutizează într’un mod de necrezut. Vorbesc de starea de lehamite care apare după cca. 2 luni de lucru lunga. Eu am lucrat 155 de zile fără pauză: 1 zi teren, 1 zi calcule. Am avut şoferi care au ieşit pe teren 2 luni lunga, în condiţii infernale. După un timp acţionau ca nişte automate încât ne era frică să mai mergem cu ei la volan, sărind dune sau călărind la nesfârşit bolovani.

Per  final, atât productivitatea cât şi calitatea deveniseră normale pentru stilul nostru  de lucru, mioritico-caprin: mai mult decât execrabile.

Scornicelile diferiţilor văcăroi dintre care unii erau ingineri, nu au avut limite!

Voi continua cu amintirile!
..................................................
Maestru AVP a fost băgat în seamă, serios pare-se! În sfârşit!
Aplaudacii vor sări din nou la gâtul lui! Să-l îmbrăţişeze, de data asta!

Economia ro comunistă balansată (între ridicol, absurd şi tragic).

După o activitate de peste trei decenii prin satele, oraşele şi prin tarlalele, pădurile, dealurile şi munţii României, pot afirma că oricine ar căuta să nege veridicitatea, obiectivitatea diferitelor clasamente unde  suntem clasaţi, obsedant , spre coadă, nu este decât un fanfaron, un Munchaussen fără ştaif.
Mărturii mute stau drumurile gloduroase dintre satele sărăcăcioase înconjurate de mici tarlale neîngrijite, printre  care mişună animale domestice însoţite de bătrâni sau copii ce chiulesc de la şcoală. Ici colo se furişează boschetarii satelor, în căutarea bucatelor zilnice. Lipsa canalizărilor şi implicit infectele bude din fundul curţilor, erau şi încă mai sunt caracteristice pentru spaţiul mioritico-caprin.  Ce au reuşit grecii şi mai ales romanii, cu douăzeci de secole în urmă, sunt nişte mofturi, nişte himere,  pentru unii dintre  noi.   Mirosul greu de suportat din orice mijloc de transport, fie el avion, vapor, tren, autobuz, tramvai, troleibuz sau  metrou, este o urmare logică a celor descrise mai sus.
Noi, ca vajnici ro, ne-am  luat  cu noi obiceiurile  şi pe meleagurile libyene. ‘’Buda din fundul curţii’’, mitul ancestral, ne-a însoţit docil. Bateria (vagonul) cu WC.uri era la cca 100 m, iar la încă 50 m se afla imensa fosă unde se deversau (numai) apele uzate din camp, forţate să dispară de soarele arzător al Saharei. Până a se ajunge la acea situaţie de normalitate relativă în privinţa duşurilor şi budei, s-a muncit enorm, au avut loc certuri, chiar şi bătăi. Nu puteau lipsi din raha.... ăsta, şedinţele. Au fost şi câteva furtunoase şedinţe cu unic punct pe ordinea de zi: căcăst... şi canalizarea din camp. Discuţiile  au început din primele zile.
Singura, absolut singura mutare câştigătoare din activitatea Rompetrol în Libya, a fost amplasarea campului din Awbari, care s-a datorat ing. Taloş, de care am amintit anterior. Amplasarea campului în întregul său, nu a campamentelor din interior. Baza se găsea în proximitatea centrului localităţii (pt. cumpărăturile personalului), la 100 m de şoseaua modernizată (în lucru atunci şi încâ 1 an), la 500 m N de questa cu cca 400 m mai înaltă, cu pereţii practic verticali (imposibil de escaladat), care ne apăra de teribilele vânturi sahariene - încărcate cu un diabolic praf roşu, extra fin , ridicat din sahelul ecuatorial şi la cca 30 m de perdeaua de protecţie a localităţii, o plantaţie de eucalipţi dispuşi pe multe rânduri echidistanţaţi la 4 m unul de altul (lungimea totală a tuturor perdelelor era de cca 150 km) . În rest numai şi numai chixuri, matrapazlâcuri, hoţii sadea, condimentate cu doze variabile de prostie, invidie, infatuare, incompetenţă, răutate ce pot fi cuprinse în sintagma ce-mi aparţine: caprisme mioritice.
Primii sosiţi în toamna lui ’81 au fost cei din echipa montatorilor de campuri din Titu. La Titu se produceau vestitele vagoane dormitor şi vagoane birou din dotarea diferitelor şantiere ale Ro, sau peste hotarele ei. Băieţii erau pricepuţi, însă lucrau ochiometric la alinierea campamentelor şi poziţionarea conductelor.  Terenul părea perfect orizontal, însă realitatea era alta, datorită unei curioase iluzii optice, date de questa foarte înaltă ce părea că se ridică brusc, dar nu era aşa, iar liziera împiedica un câmp al vederii mai larg, deci mai corect. Fosa pentru ape uzate  aflată la 150 m a trebuit să fie de 5,5 m adâncime  (25x15x5,5) iar fosa pt. dejecţii de 4,5 m (complet betonată, sub vagonul baterie WC.uri - 6x2,5x4,5). Dormitoarele, baia, bucătăria şi sala de mese se găseau la cea mai mică cotă, fosele fiind la cota cea mai ridicată. Dacă canalizarea ar fi fost săpată în nisip, era simplu. Nu a fost să fie aşa.
S-a săpat la şanţuri luni de zile! Zeci de oameni. Şi cei ce formau corpul specialiştilor TESA, cei cu mapa, şefi, şefuţi, VIPuri de pustiu, printre care mă număram şi eu, posesorul unei guri mai mult decât slobode! Străinii care se rătăceau prin campul ro, se minunau văzând cu ce ne ocupam noi la mii de km de Europa, în mijlocul Saharei! Bănuiţi cauza acestei munci de ocnaş pe care am fost nevoiţi s-o depunem pentru a ne face necesităţile şi a ne putea spăla omeneşte? Voi reveni!
Luni de zile, ‘’buda din fundul curţii’’ specifică unui ro autentic, neaoş, s-a aflat în liziera de protecţie a oazei, printre eucalipţii miraţi de apariţiile atât de dese ale acestor oameni grăbiţi. În scurt timp nu mai puteai pune piciorul pe nisip. Era pericol de alunecare. Nu se mai puteau atinge nici copacii, mânjiţi cu degetele ce se ocupaseră de anusuri şi nasuri! Noaptea era şi mai periculos. Liziera a fost atacată de ro căcăcioşi, până la mare distanţă, în ambele sensuri. Se pleca în grupuri, la ‘’tufiş’’, de teama câinilor. Câini răi, unii maidanezi de prin fosta groapă de gunoi, pe partea noastră a lizierei, iar alţii, dincolo de lizieră, paznicii gospodăriilor localnicilor! Ce viaţă! Vă puteţi închipui ce înseamnă un stomac stricat în aceste condiţii? Căcarea lumii!

-va urma – despre săpatul manual şi marile ciubucuri care l-au generat!

Căcăstoarea cu bucluc!
În postarea anterioară dădeam dimensiunile celor două gropi care ne-ar fi asigurat independenţa relativă (50 % - fosa cu dejecţii era suptă! de libyeni) asupra apelor uzate. Am făcut-o pentru a continua deşirarea încâlcitului ghem al incompetenţei şi corupţiei ce ne-a ghidat fiecare pas din ultimele 5, 6 decenii.
Acea zonă a Saharei, din imediata apropiere a questei ce se întindea multe sute de km la SV, spre şi prin Algeria, avea o consistenţă a solului care ne-a produs nouă, ro, din Libya pân’la Bucureşti, mii de draci. După ce te puteai juca în nisip preţ de 20-40 cm, să înaintezi 1 cm în gaura făcută, devenea un chin.  Lovind cu târnăcopul sau cu barosul într’un dorn, la fundul gropii, săreau nişte mici aşchii de nisip argilos supercompactat, în genul cărămizilor nearse, dar infinit mai dure. Singura metodă folosită cu succes de ‘’inventivii’’ săpători ro, a fost umplerea gropii cu un strat de câţiva cm de apă care în câteva ore intra în sol, transformându-l într’o clisă ce era scoasă cu găleţile, după râcâirea ei cu diferite scule (făraşe, lopeţi, table de diferite dimensiuni, îndoite corespunzător, etc.). Vă puteţi închipui cât a durat săparea celor cca. 2.000 mc necesari căcăstoarelor noastre? CÂTEVA LUNI!
Toată perioada de lupte dure cu nisipul întărit a săpătorilor  miştocari, a avut două rezultate notabile:
1.    Pe câteva sute de metri, liziera de eucalipţi din dreptul campului devenise de nastrăbătut, datorită mizeriilor de tot felul, amestecate cu apa deversată din abundenţă. Muşte de toate mărimile, bâzâiau printre milioanele de ţânţari ce se fereau de soare pe sub copacii uniţi de plase ale păianjenilor care de care mai fioroşi. Prin mizeria de jos foşgăiau  sau stăteau la pândă mătăhăloase şi păroase tarantule multicolore, iar ici colo scorpioni cu figuri austere îşi bălăngăneau acul. Fosta groapă de gunoi cu care ne învecinam părea un părculeţ curat în comparaţie cu liziera ‘’reamenajată’’ de noi, în stilul ce ne este propriu.
2.    La Tripoli, ing. Bebe Preoteasa, unul dintre cei mai simpatici (pe bune!), mai pricepuţi (chiar inegalabil!) în toate cele, director al ‘’Rompetrol off Libya’’, sucursală a ‘’Rompetrol Bucureşti’’ şi părinte a ‘’Rompetrol off Awbari’’, căuta să repare un tractor  nou  ‘’S 1500’’, adus pentru săpăturile  de la pct 1 şi pentru alte amenajări  (al II.lea camp, treceri pe questă, drumuri, etc.). A fost ajutat  în trei schimburi,  de doi (2 !) tractorişti şi un mecanic de inaltă clasă,   timp de peste un an, până la spargerea motorului. Cu chiu cu vai, Nea’ Bebe - ing. economist, fost şef de şantiere Ro pe întinsul mapamondului, şi chiar al unui şantier italian pentru vreo doi ani -, a reuşit să iasă la liman după rezolvarea reclamaţiei celor trei ‘’complici!!’’ care au considerat că împărţeala ciubucului a fost incorect făcută. Din cei pe putin 150 dinari ( cca 550 dolari) luaţi zilnic de dom Bebe, lor nu le dădea decât câte 10 dinari de căciulă (cca 35 dolari)!
3.     Final apoteotic al săpării căcăstoarei: într’una din zile un trailer (libyan!!) descarcă în fundul bazei galbenul tractor cu imensa-I lamă. Cu nişte căznite pufăieli lipsite de vlagă, a coborât de pe trailer, cu spatele la noi, cei ce-l priveam cu ochii beliţi şi gura căscată, întrucât îi ştiam odiseea. A rămas în aceiaşi poziţie peste un an de zile, fiindu-I schimbat motorul, la sosirea forajului greu.
4.    Tractorul cu lamă, transformat de mioritismul caprin ro, în monument Saharian al nefuncţionalităţii, sămânţă de scandal înternaţional !! Începând cu primele ore ale dimineţii următoare sosirii sale, S 1500 a început să fie solicitat de toţi cei din jur: primăria, poliţia, moscheea, şcoala, stadionul, magazinele, baronii locali, armata, militarii cubanezi de la baza secretă de pe questă, instructorii militari ruşi (secretoşi şi ei, rău de tot!!), nemţii de la centralele electrice, italienii de la uzina de apă, şi alţii, mulţi alţii. În grupuri sau separat, veneau la coadă sau pe blat să ‘’aranjeze cu tractorul’’. Unora dintre aceştia le eram datori vânduţi!!  Putea crede cineva că există cretini care transportă 1000 km, până în mijlocul celui mai mare deşert al planetei, un utilaj cu motorul topit? Majoritatea celor care au fost refuzaţi, s-au supărat şi au încetat orice relaţie cu noi, pentru multă vreme!

- va urma un alt caprism mioritic -

Aplaudacii în acţiune prin Sahara.

Campul Rompetrol din Awbari avea o independenţă totală faţă de curentul electric şi canalizarea oazei. Apa potabilă de foarte bună calitate era obţinută de la puţul propriu, aflat  în incinta bazei, din cel mai productiv şi bun  strat de apă (peste -150 m). Localnicii aveau şi ei apă la discreţie, din mai multe surse, însă de proastă calitate: era sălcie şi tulbure.
Totul pare în regulă, la prima vedere. Noi ro, eram printre cei mai mari specialişti în instalaţii de foraj, din Europa, prin uzinele ‘’1 mai‘’ Ploieşti, iar şcoala noastră de geologie era renumită în lume. Întrucât urma să forăm pentru ţiţei, era normal să ne săpăm puţurile de apă, de mică adâncime la locaţia  fiecărei instalaţii de mare adâncime în lucru şi la campurile principale ce se vor amplasa în zonă. Apa se găsea în cvasitotalitatea imensei întinderi sahariene, la adâncimi de 40-250 m (vestita mare cu apă dulce, de sub pustiul Sahara!). Însă .......  datorită faptului că aplaudacul pierde cea mai mare parte a calităţilor de ro (de fapt de om ca toţi oamenii din lumea III- a spre a II-a!), primele puţuri de care am avut nevoie au fost săpate pe bani grei de vecinii bulgari (puţul din Awbari – cca. 100,000 DL = 350,000 $). Odiseea apei pentru rompetroliştii din Sahara nu se terminase. Merită un capitol aparte, puţin mai târziu.

Economia noastră postcomunistă de paiaţă, avea de pe atunci Muguri de Văcăroi adunaţi în Stolouri care Temeşanau Baltazareşte, unse cu Vasiliuri Dăianuitoare, ziua’n amiază mare, printre imensele dune de nisip ce ascundeau de privirile hulpave şi membrele lor lipicioase, bogăţii nepreţuite.Datorita acestora funcţiona lanţul diabolic de birouri, apartamente şi alte chestii din ce în ce mai stufoase, întinse pe multe sute de km, până între prăfoasele dune, unde istoviţi, bieţii  de noi, cu diplome de aplaudaci sadea, recunoscute în lume, am abandonat în mâinile, buzunarele, rucsacurile, camioanele, vapoarele şi băncile spaniolilor de la REPSOL imensele depozite de lingouri de aur negru pe care le-am găsit, muncind mioritic din greu, ani de zile.

 Iată în anii ‘81-’83, traseul unui salariat ro, din modernul aeroport Tripoli până la limita vestică a perimetrului NC 115 (26,000 kmp), la cca 900 km de Mediterană:
1-sediul Rompetrol off Libya (un hol şi două cămăruţe, dintr’o spaţioasă vilă cu 3 nivele, sediul  Agenţiei Economice a Ro), cu o mare înghesuială printre cei 6-8 salariaţi, plus vizitatorii;
2-un apartament cu 4 camere, la et. 9 al unui bloc construit de ARCOM în cartierul rezidenţial, cu vedere spre centru, port şi Mediterană, un fel de apartament de protocol;
3-o splendidă vilă cu 4 nivele şi nenumărate camere, bucătării şi băi, la periferia or. Tripoli;
4-baza de la Tajura, pe malul Mediteranei, cu campamente de tot soiul: magazii, dormitoare, băi, bucătărie, sală de masă, ateliere;
5-campul principal de la Awbari, campamente tip Titu (cca. 35 la început, în creştere continuă spre 120), magazii, bucătării, hale, ateliere mobile, 2 centrale elctrice, imens depozit de carburanţi, zeci de maşini de toate tipurile, etc.;
6-campul secundar la 125 km spre Serdeles, cca. 15 campamente cu diferite destinaţii;
7-casa închiriată din oaza Serdeles;
8-campul din zona de lucru, care se muta la nevoie, corturi, camioane, cisterne.

(Eu personal am stat cel puţin 1 zi şi am dormit cel puţin o noapte în toate cele 7 locaţii cu locuri de dormit, la care mai adaug o noapte la un hotel de pe traseu –Tomsk- şi 3, 4 nopţi pe şantierul unei şcoli din Tripoli , în ’81, la începutul activităţii mele din Libya)

Unele dintre cauze şi urmări (la Rompetrol):
-necesitatea acceptării a numeroase servituţi, între diferitele reţele care hotărau necesarul de specialişti în lucrările de peste hotare. Nenumăraţi ro, în familie chiar, trebuiau trimişi la lucru peste hotare, unde câştigul era mult mai mare, astfel încât se puteau stoarce sume importante de bani (lei, dolari, mărci, lire) şi produse de la aceştia, ceeace în ţară ar fi fost mai greu;
-se puteau aranja tot felul de hoţomănii mioritice cu banii şi utilajele statului;
-era o totală debandadă a numărului mare de şefi care erau mereu în altă parte, sau pe drum;
-zilnic !!! zeci !!! de salariaţi ro umblau prin Tripoli şi Sahara, căutându-se unii pe alţii!!! Cu maşinile, nu !!
-au dispărut  nenumărate obiecte de inventar prin aceste locaţii;
-unele obiecte nu au existat decât sub formă de bon de decont, scris în arabă!

În fiecare dintre cele 8 verigi de mai sus, erau între 4 şi  70 de salariaţi care moşmondeau câte ceva. Numai la  Awbari, faţă de cei 15-25 de terenişti ce lucrau în Sahara (1981-’83), rămâneau în camp, în anumite perioade,  70 de salariaţi (*), spre uluiala vecinilor italieni şi greci care credeau că facem grevă, luni de zile în mijlocul pustiului!!  Nebunie curată. Timp de 2 ani au lucrat efectiv în Sahara, numai cca 25 de oameni, geologi, topografi, şoferi şi muncitori! Încă 1 an au mai lucrat încă vreo 80 de oameni, în două formaţii seismice (din ’83!), după care a venit forajul greu, cu altă organizare de şantier,  care a lucrat ani buni în cadrul Rompetrol şi probabil mai execută şi acum, lucrări de foraj pentru spanioli. Risipa de personal a devenit mai mică  proporţional cu numărul mereu în creştere al celor angrenaţi efectiv  în muncă.

* = iată schema conducerii campului Awbari, prezentă la sfârşitul lui 81 şi începutul lui 82, luni de zile:
Ec. B. Preoteasa, dir. Rompetrol (RP) off Libya; ec. I. Smarandache, dir. RP off Awbari; d.na ec. Smarandache, soţia dir., singura femee din camp; ing. C. Popescu, supervizor; ec. I. Cucu dir. econ. RP off Awbari;  ing.V. Druţă,  şef şantier Awbari;  ing. G. Niţescu, supervizor geodez; Costel, adm.

Iată şi cei care lucrau efectiv la prospectarea gravimetrică a perimetrului, în Sahara:
6(+3) topografi; 3(+2) operatori electronişti;10(+4) muncitori; 6(+3) şoferi; (în paranteză schimbul din ţară).

În afară de şefii mai sus amintiţi (7-9), în cele două campuri şi casa din Serdeles,
rămâneau multe zeci de alţi salariaţi:
bucătari, mecanici, şoferi, frigotehnişti, magazioneri, oameni de serviciu, sudori, strungari, electricieni, fochişti-la cent. electr.-, lăcătuşi, asistent sanitar, montatori campuri, diferiţi specialişti de la Jilava (pt. cauciucuri), Braşov şi Piteşti (pt. camioane şi ARO.uri).

Întrebare retorică:
Există oare vreun patron în întreaga lume care să-şi permită pe banii lui să ţină un asemenea ‘’şeptel’’ în mijlocul Saharei, unde totul era făcut cu mari sacrificii?
Nedumerirea veşnică:
Cine deschide căpăţânile celor ce repetă azi, cele de ieri, pentru extragerea prostiei şi introducerea unor noi concepţii, mai aproape de raţional?
Marele Carol I a făcut acest lucru cu ro din jur, toată viaţa! Noi suntem prea deştepţi pentru a face o milionime din ceeace a făcut acel OM. Să coborâm din vârful vrafului de documente sau tratate ce nu au nici cea mai mică legătură cu practicile mioritico-caprine, cu idei ce ar putea folosi semenilor ro, în contrapartidă cu (scuze, mă repet): ‘’ Mugurii de Văcăroi adunaţi în Stolouri care Temeşanau Baltazareşte, unse cu Vasiliuri Dăianuitoare’’ în bibliotecile din vest, de unde s-au întors precum le-a prezis un anume Eminescu. În afara unuia dintre muguri, care mugea prea tare, mereu cu botul roşu, rămânând să se dreagă în cel mai apropiat staul de aeroportul de unde ceilalţi, îşi luau zborul. Asta de fiecare dată!

PS. Numele sunt reale. Sper să fiu iertat de cei ce s-ar simţi lezaţi de cele relatate.
Şi de cei care din înălţimi ro, de fapt infime denivelări ale civilizaţiei hiperspaţiale, aruncă ucigătoare priviri piezişe şi harpagonice, scuipându-şi în sân.

-va urma Odiseea apei-

Consideraţii strict personale asupra spaţiului mioritico-caprin căuia îi aparţin!

De prea multe ori până acum am făcut referiri maliţioase la unele din obiceiurile noastre din străbuni, care în bună măsură, ne-au împiedicat să ne bucurăm de-o adevărată ieşire spre lumea civilizată.

Marele Rege Carol I Făuritorul României, a căutat din răsputeri să schimbe câte  ceva. Elocvent este faptul că nici printre cei mai bogaţi şi instruiţi ro din acele timpuri, personalităţi rămase în istorie, cu studii temeinice în diferite capitale europene, nu a reuşit să găsească pe cineva asemenea lui în tenacitatea/consecvenţa urmăririi până la final a diferitelor acţiuni întreprinse pe parcursul celor aproape cinci decenii de domnie.
Regele Ferdinand Întregitorul a domnit prea puţin şi în condiţii geo-politice deosebit de grele. Dacă Domnul nu l-ar fi chenat atât de repede, poate că alta ar fi fost acum poziţia noastră în Europa. Dacă baba ar......., ehe!

A critica, a bârfi este uşor şi chiar plăcut de cele mai multe ori. Greu este să armonizezi spusele tale, cu faptele tale. Imensa majoritate a oamenilor nu reuşesc decât în parte să se încadreze onorabil între limitele propuse în diferitele etape ale vieţii. Eu de exemplu, cu nonconformismul meu, nu am reuşit decât modesta performanţă de a fi  mereu “brânză bună în burduf de câine”, în ochii celorlalţi! Satisfacţia majoră de a putea merge cu capul sus, oriunde, fără a roşi, aproape şapte decenii, nu este totuşi la îndemâna oricui deşi este mult prea mică faţă de de cei patru ani petrecuţi întâi într’un lagăr (totuşi pentru diplomaţi şi familiile lor!) al Germaniei fasciste (la 5 ani!) şi apoi în colegiul ultra select  (Boufemont) din provincia parisiană (până la 8 ani!), care ar fi trebuit să lase urme mai adânci (în bine!).

Voi încerca o micuţă exemplificare a  felului cum privim noi  ro, încercarea de a schimba ceva în bine a unor semeni, concetăţeni şi vecini de bloc. Mai mult ca sigur că cele ce urmează pot fi trase la indigo pentru a descrie situaţia locuinţelor în toată Ro.  Chiar a locuinţelor în care locatarii se descalţă la uşă după ce lasă pe covorul –curat, nu!- din hol, pâinea adusă în mână! (Sunt descălţaţi vecinii, rudele sărace, colegii de serviciu, prietenii de şpriţ, poker, chiolhanuri şi sunt lăsaţi încălţaţi şefii, preoţii, poliţaii, rudele bogate şi alte categorii asemănătoare!)
 Locuiesc într’un bloc cu opt scări cu câte  zece apartamente fiecare. Mare parte din spaţiul verde care iniţial se întindea de la clădire la stradă, a fost ocupat de parcările pe care locatarii/proprietarii şi le-au amenajat, care cum a vrut.  Urâţenia, dezordinea, lipsa de gust sunt numitor comun pe stradă.  Strada pe care pietonii trebuie să meargă, trotuarele fiind  blocate de maşini. Din cele 16 jumătăţi de scară, cu aproximativ aceiaşi suprafaţă de  teren la dispoziţie, trei dintre noi au reuşit să amenajeze nişte mici grădini, plăcute unui ochi mai puţin exigent. Scara la care locuiesc, situată cam pe la mijlocul blocului, deţine recordul absolut al  mizeriei. De o parte şi de alta a aleii, până la maşinile parcate pe două rânduri, mormane de resturi de la lucrările efectuate pentru hidroizolarea acoperişului şi termoizolarea unor pereţi, au înălţimea unui stat de om! Fără acest moloz, nu ar fi fost cea mai neîngrijită, însă nici în top, deşi este singurul tronson al clădirii unde au au copilărit şi locuit ani mulţi, doi ARHITECŢI, dintre care unul a lucrat la Casa Poporului. Ambii mai vin din când în când pe acolo, fără a da vreo sugestie, baremi. Probabil starea de lehamite a celui care a pierdut orice speranţă, a pus stăpânire pe NOI.
Locatarii de la scara alăturată, cu ideile, banii şi mâinile unui vecin de la parter, si-au amenajat o grădiniţă cu câţiva bolovani ornamentali ce dau iluzia unui spaţiu mai mare, un gazon aproape britanic, şi doi pitici simpatici care ne privesc curioşi. Discrepanţa dintre molozul ridicat din pământul sterp şi grădiniţa cu pitici de peste gărduţ este absolut colosală. Vecinul “vinovat” de aceste neobişnuite apucături este numit în zonă, “inginerul”, fiind chiar ing. agronom, nu “agricultor” cum i-am spus eu, când căutam vinovaţii pentru situaţia dezastruasă a agriculturii ro. A fost şef de promoţie pe ţară (chiar aşa!), deci a făcut mai mult rău ca alţii! A fost şi ultima discuţie cu iz politic pe care am purtat-o! Sâc! Caprism sadea!

Iată o mică Ro, din capitala ţării, care în mic, în foarte mic, dezvăluie caracterul şi obiceiurile unei imense majorităţi a concetăţenilor noştri. Elementul de distorsiune pozitivă (oare?) este numărul mare de intelectuali din blocul în cauză, care nu are datorii pe nici unde, iar la 80 de apt de 3 şi 4  camere locuite de 221 de locatari, mari, mici, mici de tot,  sunt circa 55 de maşini. Ce pretenţii de schimbare om vrea?

Vă puteţi închipui ce simţea Regele Carol I, acum 150 de ani, când dorea să facă ceva! Orice!

NB. Aţi înţeles sper că şi eu fac dintre cei care ar trebui schimbaţi în bine! Din păcate! O recunosc, cel puţin.