Am dat peste articolul asta pe Hotnews, si asa am ajuns la raportul "Reprofesionalizarea Romaniei" al Institutului de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare. Raportul e scris pe alocuri in vechiul stil dinozaurian, dar pe ansamblu mi se pare ca ofera o perspectiva lucida si critica asupra procesului de modernizare a Romaniei.

Raportul IPID a scris:

Rezultatul este evident pentru orice istoric: organizarea socială, bazată pe existenţa obştilor săteşti şi apoi pe relaţiile de vasalitate piramidală, tipic feudale, se vor menţine până în plin secol al XIX-lea! La fel, gradul de urbanizare extrem de scăzut, inexistenţa unei industrii bazate pe capital şi pe comerţul la scară mare, imposibilitatea acumulărilor calitative şi cantitative în avuţii naţionale sau realizări dăinuitoare. Practic, cele două principate au rămas, economic şi social vorbind, societăţi agrare, cu o economie de subzistenţă şi două clase sociale predominante, la fel de imobile, conservatoare şi refractare la progres şi înnoire: boierii şi ţărănimea.

[...]Practic, Valahia şi Moldova nu au depăşit niciodată nivelul de zone exportatoare de materii prime şi produse agricole ieftine şi importatoare de produse finite, cu volum mic şi valori ridicate.

[...]În aceste condiţii nu se poate discuta despre o adevărată profesionalizare în rândul unor pături semnificative ale populaţiei pentru cele două principate până târziu, în secolul XVIII. În plus, o ţară care exportă aceleaşi produse agrare timp de nouă secole nu poate înregistra vreun progres vizibil.

[...]Gradul de profesionalizare se poate deduce şi din diversitatea paletei de profesiuni şi de domenii acoperite de acestea. Or, în Moldova şi Valahia, destule profesiuni vitale erau ca şi inexistente: cea medicală, spre exemplu, aflată mult în urma Transilvaniei şi a Europei Occidentale. De asemeni, lipseau cronic turnătorii de tunuri şi clopote, armurierii specializaţi în mijloace de lovire la distanţă (în primul rând arme de foc), constructorii de nave, de mecanisme şi utilaje specializate, minerii de adâncime (tuneliştii) etc.
De altfel, populaţia celor două principate era foarte redusă şi asta influenţa până şi recoltele de cereale (toţi călătorii străini care au trecut prin Moldova şi Valahia între secolele XIV–XVIII au remarcat contrastul dintre fertilitatea extraordinară a pământului şi numărul extrem de mic al braţelor de muncă), ţăranii şi boierii preferând creşterea vitelor ca principală sursă de existenţă.

[...]Urmează epoca ultimilor mari domni români în Principate: Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir. Meseriile prind, în sfârşit, contur datorită proiectelor de construcţii tot mai numeroase (castele, conace, mănăstiri, biserici), adevărate bijuterii în piatră, se încurajează artele, se pun bazele învăţământului românesc, apar orfevrării şi arme albe autohtone de bună calitate, ocazional se toarnă tunuri şi clopote în atelierele curţilor domneşti (în Valahia, Petru Cercel turnase tunuri de bronz acceptabile încă de la 1584, dar experimentul a rămas izolat), unelte agricole competitive din lemn şi fier încep să fie făcute regulat de meşterii locali, se pun bazele unor industrii manufacturiere textile şi alimentare, apar tipografii adevărate, este prezentă o acumulare primitivă de capital în minerit şi manufacturi pe la 1790.
Dar decalajul faţă de Occident şi chiar faţă de Transilvania rămâne prea mare. Cei care se extaziază înaintea bisericilor maramureşene de lemn din secolul XVII n-ar trebui să uite că în toată Europa de Vest s-au construit, între anii 1000–1600, catedrale gotice de piatră cu înălţimi de până la 60 m şi cu nave centrale uriaşe, performanţă arhitecturală rămasă neegalată până pe la 1870! Iar fortificaţiile Sibiului, spre exemplu, îl făceau mai puternic decât oricare cetate valahă sau moldoveană ridicată vreodată.

[...](am sarit pina in interbelic - n.m. S. C.)Cea mai problematică rămânea însă împărţirea naţiunii în două: România urbană şi cea rurală. La recensământul din 1930, s-a constatat că 20,2% din populaţie trăia în mediul urban, iar 79,8% în cel rural; după anuarul profesiunilor, 78,2% din populaţie muncea în agricultură, 7,2% în industrie, 3,2% în comerţ-credit-finanţe, 1,7% în transporturi şi 9,7% în „alte categorii” (incluzând administraţia de stat, poliţia, armata, sistemul medical şi cel educaţional, magistratura, cercetarea, cultura etc.)
În numele şi pentru beneficiul acestei enorme populaţii de la sate s-a făcut Reforma Agrară din 1921, care a avut ca urmare dispariţia practică a clasei moşiereşti, marii proprietari ajungând să posede doar 10,4% din pământul arabil al ţării, pe când familiilor ţărăneşti le revenea 89,6%. Ceea ce nu a dus la rezultatele aşteptate, pentru că 74,9% din noii proprietari aveau loturi sub 5 hectare, divizate ulterior, datorită numărului mare de copii care le moşteneau! În legătură cu efectele reformei agrare din 1921, C. Garoflid, ministrul agriculturii şi domeniilor din acea vreme, observa: „Toată plugărimea ţării a fost nivelată în neîndestulare. Criteriul de distribuire a pământului a fost numai moral şi deloc economic.” Fărâmiţarea excesivă a proprietăţilor agricole avea să se dovedească distructivă, producţia agricolă scăzând în loc să crească. Astfel, producţia medie a scăzut de la 12,2 chintale / hectar în 1912 la 10,2 în 1936 pentru culturile de grâu şi de la 13,7 chintale / hectar în 1912 la 10,7 în 1936 pentru cele de porumb. (Şi totuşi, aceeaşi soluţie a fost aplicată, identic, în anii 1990 – 2000, ducând la aceleaşi rezultate: o agricultură de subzistenţă, primitivă, deservită de o pătură puternic pauperizată a populaţiei, lipsită de orice calificare profesională şi, prin umare, de orice viitor! În plus, aproape 1,5 milioane hectare de păduri au fost distruse, cu consecinţe catastrofale pentru mediu!).

[...](ajung la comunisti - n.m. S. C.)Dar, încă o dată, toate acestea nu au făcut decât să adâncească prăpastia între România rurală (în care se includ şi noile „cartiere muncitoreşti” de la oraş) şi cea urbană (localizată în vetrele istorice ale marilor oraşe). În 1980, existau vaste zone agrare (în Transilvania, Moldova, Oltenia) în care adolescenţii şi destui adulţi rămăseseră analfabeţi – în timp ce oraşele cu peste 100.000 de locuitori, reprezentând 20% din populaţia totală a ţării, consumau 90% din „produsele culturale” şi dădeau 95% din profesioniştii societăţii româneşti.

[...]Deceniul modernizării economiei şi societăţii româneşti (1965–1975), capota în deceniul crizei economice şi sociale (1979–1989). Învăţământul a decăzut până la o caricatură a celui din perioada deschiderii culturale, fiind orientat exclusiv spre „producţia” de muncitori şi ingineri slab calificaţi, care nu mai aveau cu ce şi unde să lucreze în industrie, fiind trimişi... în agricultură. Cooperativele agricole au devenit focare de ineficienţă şi primitivism, care mai mult distrugeau pământul prin folosirea excesivă a îngrăşămintelor chimice şi aplicarea unor experimente voluntariste în speranţa iluzorie a obţinerii unor recolte multiple. Sistemul de irigaţii a fost abandonat, marile lucrări de infrastructură întrerupte sau lăsate în paragină. „Prestigiul internaţional” al României a devenit subiect de caricatură în presa străină (cum a fost paradoxul că acelaşi Ceauşescu, ce condamnase „cu fermitate” invazia sovietică în Cehoslovacia, în 1968, cerea intempestiv, în 1980, intervenţia străină în Polonia pentru a stârpi pericolul mişcării Solidaritatea). Cultura a fost înlocuită cu propaganda, spitalele şi şcolile nu primeau curent electric, transporturile au devenit aleatorii, însăşi ţesătura socială a început să se destrame. Iar Ceauşescu şi-a ales tocmai acei ani (1982–1989) pentru a plăti integral datoria externă a României, cu preţul unor sacrificii imense ale populaţiei, al stopării creşterii economice a ţării din 1987, al stagnării produsului intern brut şi al salariului mediu real începând din 1984 şi al unui şomaj, direct şi mascat, fără precedent.
Dar moştenirea lăsată de „epoca Ceauşescu” se poate vedea, la douăzeci de ani de la dispariţia ei, mai ales în evoluţia factorului uman.

[...](dupa '89)Desigur, multe din produsele sale erau de proastă calitate sau depăşite. Desigur, multe din marile obiective industriale erau energofage, aveau maşini şi utilaje vechi de trei decenii şi un personal supradimensionat. Desigur, majoritatea uzinelor, toate termocentralele şi, într-o oarecare măsură, agricultura însăşi, distrugeau mediul prin poluare, metode neadecvate sau nepăsare, iar mare parte din şosele şi căi ferate erau într-o stare proastă. România nu a reuşit să-şi facă un renume prin exportul de armament greu, porţelan şi cristaluri de marcă (asemeni Cehiei), produse electrocasnice de renume şi armament uşor (ca Iugoslavia), televizoare şi maşini poligrafice (ca RDG), nici măcar produse agro-alimentare de bună calitate (ca Ungaria sau Bulgaria).
Dar nu toată industria era depăşită şi ineficientă, nu toate lucrările de infrastructură erau inutile, iar unele produse aveau o calitate egală celor occidentale. Industria aeronautică, spre exemplu, era dotată cu maşini-unelte de ultimă oră (la ICA Ghimbav se adusese, în 1988, singurul utilaj de presat pulberi metalice la rece din Sud-Estul Europei, un produs francez de mare performanţă) şi avea un personal cu înaltă calificare. Canalul Dunăre-Marea Neagră îşi va dovedi utilitatea în condiţiile controlului sovietic (mai târziu ucrainian) asupra principalului braţ navigabil din Delta Dunării. Fabrica Guban din Timişoara exporta pantofi atât de eleganţi şi buni, încât angrosiştii milanezi puneau pe ei, în 1988, eticheta „Made in Italy”, fără ca nimeni să observe vreo diferenţă de calitate. Şantierele navale din Mangalia, Constanţa şi Galaţi lansau nave maritime de mare tonaj, a căror singură slăbiciune era partea electronică, relativ învechită. Uzinele din Arad produceau locomotive Diesel şi electrice care nu erau cu mult sub calitatea celor franceze. Tractoarele şi combinele agricole realizate în Braşov şi Bucureşti, deşi concepute exclusiv pentru exploatarea pe suprafeţe mari, nu erau, sub raportul calitate-preţ, la mare distanţă de cele occidentale şi rămâneau superioare celor produse în URSS.
Exista deci o bază care, după închiderea unităţilor neproductive, ar fi putut asigura startul spre modernizarea industriei. Exista o infrastructură care, după abandonarea proiectelor megalomaniace (standardizarea satelor sau distrugerea centrelor istorice urbane, spre exemplu) ar fi putut constitui un punct de plecare spre mai bine. Exista un potenţial turistic demn de remarcat şi un export bazat pe pieţe de desfacere câştigate cu greu (în general în Lumea a Treia), ce trebuiau păstrate cu orice preţ. Existau încă exploatări miniere şi petroliere care, modernizate, ar fi asigurat parte din necesarul naţional de cărbune, ţiţei, aur, cupru, gaze naturale.
Şi, mai ales, existau institutele de cercetare, laboratoarele, universităţile, în care profesioniştii de marcă vegetau, în aşteptarea libertăţii de a crea din nou, fără interferenţa distructivă a activiştilor de partid.
Ce s-a întâmplat cu toate aceste avantaje ale României, pornită cu speranţă pe drumul democraţiei şi modernizării? Au fost spulberate cu o consecvenţă remarcabilă.
În 17 ani, România a ajuns la o datorie externă de 30,03 miliarde dolari (locul 29 în lume) şi la o rată de returnare a serviciului datoriei externe de 22% din exportul de bunuri şi servicii (locul 23 în lume).
Peste 75% din capacitatea industrială a fost complet distrusă, obiectivele respective dispărând, fizic, de pe hartă. Agricultura, silvicultura şi turismul au înregistrat o cădere catastrofală, în ciuda reconstituirii dreptului de proprietate funciară şi a privatizărilor din servicii. Ritmul de modernizare şi refacere a căilor de comunicaţii din anul 2000 a ajuns inferior celui din 1970. Obiective strategice din industria metalurgică, aeronautică, a construcţiilor de maşini sau navale, precum şi obiective competitive din industria alimentară, a pielăriei, a lemnului, a medicamentelor au fost închise, privatizate fraudulos sau vândute pe sume de nimic. Planurile de dezvoltare a sectorului energetic pentru a scădea dependenţa de importuri tot mai costisitoare au întâmpinat o puternică opoziţie internă şi externă (astfel, s-au amânat nepermis de mult extinderea Centralei Nucleare Cernavodă, modernizarea hidrocentralelor etc). Părţi ale industriei extractive de petrol şi gaze naturale au fost privatizate prin contracte dubioase, care au dus în final la o totală dependenţă a României faţă de factori decizionali externi (pentru prima oară în istoria sa modernă).

[...]Pierderile provocate avuţiei şi dezvoltării naţionale nu pot fi încă realist cuantificate. După 17 ani, începe să se contureze un tablou alarmant: dacă celelalte trei perioade dezastruoase din istoria modernă a României (1916–1918, 1929–1933 şi 1940–1960), în care economia a fost mai mult sau mai puţin distrusă, iar bogăţiile ţării jefuite sau vândute pe mai nimic, s-au datorat războaielor, crizei economice mondiale şi ocupaţiei străine, perioada 1990–2007 este prima în care aceşti factori lipsesc. Desigur, presiuni externe de toate felurile au existat, după 1990, dar nici una nu a luat forme care nu puteau fi contracarate prin acţiuni coerente şi hotărâte ale statului român.
Ceea ce duce la concluzia inevitabilă că distrugerea economiei, haosul social, stagnarea culturală, regresul înregistrat în profesionalizarea şi educarea populaţiei (faţă de perioade ca 1920–1940 sau 1965–1975), irosirea avuţiei naţionale derivă din anumite carenţe specifice ale societăţii româneşti peste care s-au brodat ezitările şi ineptitudinile unei clase politice nedumerite şi paralizate de amploarea şi profunzimea schimbărilor cărora trebuia să le facă faţă.

[...]Agricultura a căzut din dezastrul anilor 1987–1989, într-o catastrofă tipică României „moderne”. A patra „reformă agrară”, ce reîmproprietăreşte masiv ţărănimea în doar 150 de ani (situaţie unică în Europa!), a dus, ca şi cele dinaintea ei, la reîntoarcerea în timp, gospodăriile ţărăneşti revenind la agricultura de subzistenţă, cu mijloace şi metode similare anului 1860. Singura contribuţie „pozitivă” a lumii rurare a fost absorbţia populaţiei din „cartierele muncitoreşti”, revenită la sate după dezindustrializarea ţării. Dacă în toate statele ex-socialiste europene (cu excepţia celor din fosta URSS), guvernele au depus eforturi susţinute pentru reducerea ponderii economiei agrare şi stimularea sectoarelor industrial şi al serviciilor, România a pornit, singură, pe o cale exact opusă.
Astfel, în 1997, existau în agricultură 2,8 milioane de proprietăţi, deţinând în medie... 2,20 hectare de teren şi controlând 88% din pământul arabil la nivel naţional. În România, ponderea agriculturii în PIB creşte de la 13,7% în 1989 la 18,5% în 1997, sectorul agricol cuprinzând 39,7% din totalul forţei de muncă ocupate, faţă de 27,5% în 1989. Astfel, ţara noastră deţine un record unic între statele europene, la acesta adăugându-se migraţia masivă dinspre urban spre rural, nemaiînregistrată
în Europa din anii 1800!

[...]Dar, cea mai gravă consecinţă a anilor 1990–1996 rămâne degradarea vizibilă a factorului uman, reprezentând o „victorie” a ruralului asupra urbanului, o revanşă a spiritului arhaic, tribal, asupra civilizaţiei bazate pe profesionalism, educaţie şi cultură, a regionalismului asupra interesului naţional. Sunt anii care au aruncat România la un nivel economic comparabil cu perioada ocupaţiei sovietice (1945–1957) şi la cel mai scăzut grad de coeziune socială întâlnit în istoria modernă a ţării.

[...](dupa 2000)O seamă de specialişti din toate domeniile, dezamăgiţi de tendinţa guvernelor post-revoluţionare care a marginalizat adesea profesionalismul autentic (aidoma comuniştilor din perioada 1948–1964), pleacă în străinătate. Pleacă şi muncitorii din construcţii şi cei din agricultură. În puţinele uzine rămase se aduc sudori din India sau Sri Lanka şi muncitoare textiliste din China. Facultăţile româneşti de medicină şi fizică pregătesc specialişti pentru Franţa sau Germania, asistentele medicale calificate pleacă în Italia, piloţii şi marinarii în Canada, Olanda sau Australia. Perspectiva obţinerii de fonduri masive ale Uniunii Europene pentru construcţia de autostrăzi, căi ferate şi pentru modernizarea portului Constanţa, a produs panică, deoarece, în ţară, nu mai sunt destui ingineri constructori.
Abandonul şcolar înainte de împlinirea celor 8 ani de studiu obligatoriu este în creştere (s-a dublat între 1996 şi 2006), orientarea spre facultăţi comerciale predomină, şcoala românească din 2006 era mai puţin interactivă decât cea din 1970. În România anului 2000, procentul de abandon prematur general al educaţiei (clasele I – XII) era de 23,6% faţă de media de 14,9% în UE. În 2006, procentul populaţiei de 20-25 ani care a absolvit măcar liceul era de 66,5% faţă de media de 77,3% în UE, iar ponderea elevilor de 15 ani care nu reuşeau să atingă nici cel mai scăzut nivel mediu de performanţă era de 41% faţă de 19,4% în UE. Ponderea profesorilor cu rezultate slabe sau mediocre la titularizare era, în 2007, de 60% faţă de 18% în UE. Mai grav, procentul adulţilor care participă la forme de educaţie permanentă în timpul vieţii era de 1,3% faţă de 10,8% în UE.
Institutele de cercetări sunt închise pentru a le fi vândute terenurile şi clădirile. Inovatorii şi oamenii de ştiinţă români nu mai au nici unde, nici de ce să lucreze. Indicele compozit de inovare al României a fost, în 2006, de 5 ori mai mic decât media UE şi are în continuare o şocantă tendinţă de scădere. Decalajul cultural faţă de societatea bazată pe cunoaştere şi pe învăţare continuă a Europei Occidentale este inerent într-o ţară unde mulţi profesori de liceu şi chiar unii universitari consideră că le sunt suficiente cunoştinţele dobândite până la obţinerea diplomei. Raportat la perioadele dinamice din istoria modernă a României, statutul social şi economic al profesioniştilor rămâne profund nemulţumitor.
Deprofesionalizarea masivă a ţării noastre în ultimii 17 ani are la origine, printre altele, faptul că reformele postrevoluţionare s-au axat pe distrugerea industriei în loc de modernizarea ei. Baza tehnologică şi cea de cunoaştere au fost aproape desfiinţate, agricultura modernă, de tip industrial, a dispărut aproape complet, cedând locul obişnuitei gospodării ţărăneşti de subzistenţă, iar calitatea şi volumul serviciilor publice, de sănătate, educaţie şi cultură au scăzut sub nivelul anilor ´70.

[...]Într-o ţară ca România, care se zbate de un mileniu să iasă din sistemul economico-social de tip agrar, feudal şi rural, viitorul nu are de oferit decât două căi:
cea de până acum, cosmetizată puţin de intervenţiile Uniunii Europene, şi care • va duce la cantonarea noastră în postura unei periferii rurale şi pitoreşti, cu o identitate confuză şi o contribuţie modestă în context comunitar;
profesionalizare susţinută şi schimbarea de mentalitate în întreaga societate în • raport cu cerinţele şi responsabilităţile inerente calităţii de membru al Uniunii Europene, având ca axă politica de dezvoltare durabilă, miza pe cercetare, tehnologiile de vârf, cultură şi educaţia interdisciplinară continuă, cultivarea unor raporturi armonioase între om şi natură.

_________________
Give me the judgment of balanced minds in preference to laws every time.
Codes and manuals create patterned behavior. All patterned behavior tends
to go unquestioned, gathering destructive momentum. (Darwi Odrade, DUNE)

Sorin, l-am citit cu atentie si am constatat, pe langa pacatul amintit de tine, un neajuns mare. Zic io. Acela ca Romanii (ma autoironizez un pic, scriind cu litera mare) se pricep la toate si ca ar trebui sa facem de toate. Opinia mea este ca e gresit unghiul, ingust, de vedere. Nu-i nici o rusine sa fii o tara agrara (imi aduc aminte cu nostalgie vremurile cand la Braila se facea pretul graului pentru toata Europa). Eu as propune sa fim doar o tara agrara si turistica. Atat. Dar, la naiba, pe domeniile acestea doua sa putem da ora exacta in Europa. Fara industrie grea, fara industrie usoara si celelalte. Eu cred ca numai vazandu-ne lungul nasului (nu cum gresit ni s-a inoculat ca lutul nostru naste numai genii) putem construi ceva care sa conteze. Cineva trebuie sa spele si vasele.

------------------------------------------------
off topic: Nu vreau pensie. De ce naiba vrea statul sa-mi ofere, cu anasana, ceva ce nu doresc?


_________________
"-Ce sa-nvat de la un inginer?"
"-Masura, domnule profesor, masura!"

O carte de citit: Bogdan Murgescu, Romania si Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Polirom, 2010. Hotnews a publicat un interviu cu autorul. Un fragment din interviu, ca sa-l stirnim pe Catalin .

Citat:

intrebare: a fost mentalitatea clasei conducatoare romanesti (principate sau regat) principala frana in dezvoltarea societatii de'a lungul veacurilor? ma refer la stilul pur patriarhal al boierului local, mana de fier impotriva emanciparii unei clase de mijloc numeroasa, care in vest a reprezentat motorul dezvoltarii..
    
Bogdan Murgescu: Braudel spunea ca mentalitatile sunt inchisori ale duratei lungi. Nu as singulariza o singura mentalitate. Nici macar nu stiu daca stilul patriarhal a fost singura piedica, sau cea mai importanta. eu as nominaliza "nesimtirea sociala" a elitelor.

_________________
Give me the judgment of balanced minds in preference to laws every time.
Codes and manuals create patterned behavior. All patterned behavior tends
to go unquestioned, gathering destructive momentum. (Darwi Odrade, DUNE)