Iata un ecou al mesei rotunde din cadrul ICR, unul imbucurator :

Sever VOINESCU - Socialismul şi intelectualii

Citat:

Un foarte respectabil economist american, Thomas Sowell, spunea într-o prelegere de la finele anilor ’80 că falimentul socialismului este atît de evident, încît trebuie să fii un intelectual ca să nu-l vezi. S-a mai scris despre „orbul intelectualilor“, un fel de boală a creierului care se declanşează în momentul în care eşti sedus într-o asemenea măsură de o teorie, încît te revolţi sau cel puţin refuzi realitatea care nu o confirmă. Disponibilitatea de a se livra unui asemenea amor orbitor este de găsit numai la intelectuali, căci doar ei văd ielele, doar ei tratează ideile ca şi cum sînt fiinţe vii şi le iubesc sau le detestă cu adevărat. Fireşte, asta în cazul în care intelectualul este de bună-credinţă – cazurile de ticăloşi, farsori, cinici sau fricoşi nu intră în această discuţie. Pe de altă parte, Sowell exprimă o stupefacţie pe care trebuie să fii economist ca să o ai: cum de e posibil ca în faţa unor rezultate economice dezastruoase să vrei să perpetuezi sistemul care le produce. Desigur, pentru un economist, aşa ceva e dincolo de orice explicaţie. Cred şi eu că, pentru oamenii reali, prelungita stare de faliment e insuportabilă. Dar pentru intelectualul umanist – filozof, scriitor, artist etc. – sau pentru acei savanţi care ajung cu gîndirea lor „ştiinţifică“ în pragul infinitului – mă gîndesc la Einstein – falimentul economic nu este neapărat un argument impunător. Pentru ei, există idei mai tari decît eficienţa economică şi bunăstarea. Şi vreau să spun clar că nu trebuie să îi blamăm pentru asta, căci libertatea, de oameni ca ei a fost cîştigată. Ei au purtat şi răspîndit germenul libertăţii, atunci cînd a fi liber echivala cu a fi mort, în ciuda faptului că, din punct de vedere economic, a fi mort echivalează cu Nimicul.

O analiza cu care nu as putea fi mai de-acord :

Citat:

Dacă vrem să înţelegem de ce socialismul a sedus în masă intelectualii euro-americani ai secolului al XX-lea, trebuie să încetăm să privim socialismul ca pe o realitate politică, ca pe un set de idei politice sau, şi mai îngust, ca pe o categorie de regimuri politice. Socialismul este un fel de a privi lumea, o Weltanschauung, o forma mentis care derivă, după opinia mea, dintr-o realitate intelectuală specifică postnietzscheanismului. Odată ce Dumnezeu a murit sau, în fine, după alte opinii cu parfum gnostic, ne-a părăsit, umanismul a pierdut verticala şi a început, aidoma iederei de sub care se surpă zidul, să se dezvolte orizontal. Să precizez termenul: pentru acest text, umanismul înseamnă sistemul de credinţe şi principii de acţiune practică al căror scop este promovarea unei axiologii în centrul căreia stă umanitatea, adică individul, societatea ca sumă de indivizi, precum şi cultura în sens de creaţie umană. Emanciparea de relaţia cu Dumnezeu a dus, firesc, la prăbuşirea verticalei, pentru că celălalt element de referinţă al ei, Cerul, a devenit univers vid. Pierzîndu-se verticala, umanismul a devenit o preocupare pentru ceilalţi, iar umanitatea a devenit omenesc. Esenţa socialismului este punerea celorlalţi mai presus de tine însuţi (ceva ce creştinismul nu a cerut niciodată; creştinismul cere ca celălalt să fie tratat aşa cum te tratezi pe tine însuţi, iar tu trebuie să te consideri şi să te porţi ca fiu al lui Dumnezeu). Clasa devine mai importantă decît individul, societatea, mai importantă decît clasa şi fandaxia socialistă e gata. Acest umanism deşucheat a produs nu doar socialismul, ci şi alte produse intelectuale la fel de seducătoare, precum existenţialismul ateu sau suprarealismul (mai ales la cel al pictorilor gen De Chirico sau Dali). Revenind la socialism, grija pentru celălalt, care a fost cultivată de creştinism într-un chip perfect raţional, a scăpat de sub control, s-a patetizat şi, în ultimă instanţă, s-a denaturat. Socialismul nu este, aşa cum s-a spus, un produs laic al creştinismului, ci este creştinism golit de Dumnezeu, ceea ce, evident, nu are nici un sens. Operînd foarte aproape de suflet, spunînd un adevăr – anume că alcătuirea lumii nu este dreaptă – şi propunînd soluţii de deplină egalitate şi totală solidaritate, care exclud înspăimîntătoarea singurătate, socialismul a cîştigat „războiul“ cultural, deşi l-a pierdut pe cel economic şi nici în cel politic nu stă prea bine.

O reverberatie directa a discutiei de la ICR purtata de "liberalii romani de dreapta" de astazi :

Citat:

Eu cred că, moralmente, e inacceptabil să mai fii socialist după Gulag. Şi totuşi, discursul intelectual a apărat socialismul cu o abilitate remarcabilă. Întîi, a distins între socialism ca ideal şi formele sale aproximate de o practică nefericită care, în fond, au trădat idealul. Să nu uităm că doctrina „socialismului real“ era inima gorbaciovismului – ultima încercare disperată de a salva URSS. Comunismul, stalinismul, chiar şi leninismul sînt, acum, de evitat, spunîndu-se că ele nu au nici o legătură cu socialismul. Mai exact, socialismul nu poate fi blamat pentru ororile comunismului. A doua manevră retorică este de a arunca dictatorii, produşi de sistemele socialiste, în partea dreptei radicale. Incapabilă de o retorică la fel de subtilă şi paralizată de sentimentul de vinovăţie pentru fascism, dreapta a luat leapşa. Una din „înţelepciunile“ stîngii intelectuale de azi este că dictatorii sînt toţi la fel. Stalin e la fel cu Hitler. Ceauşescu e la fel cu Pinochet, Mao e la fel cu Franco. Dacă vrei să explici că nu e chiar aşa, intri într-un spaţiu foarte periculos căci eşti imediat acuzat că aperi dictatorii fascişti. Cum ei sînt de neapărat, discursul socialist de asimilare trece neprovocat. Aud, de pildă, intelectuali fini, pe care numai de simpatii socialiste nu îi pot bănui, spunînd că Ceauşescu nu a fost un om de stînga, ci unul de extremă dreapta. Iar semilegitimarea lui Ion Antonescu din anii ’70 este argumentul. Nu mai contează că Ceauşescu era un inamic neîmpăcat al proprietăţii private (dovadă că el însuşi nu avea nici o casă în proprietate; v-aţi gîndit vreodată ce periculos este să te conducă cineva care nu are casa lui?! – oamenii ăştia vin din neant şi pleacă direct în mormînt, au suflet de Gingis Han). Nu mai contează că era un ateu feroce. Nu mai contează că era un comunist radical în convingeri. Admirabile piruete intelectuale ne fac să îl vedem ca pe un om de extremă dreapta. Astfel, dictatorii sînt toţi ai dreptei, iar socialismul este spălat de propriile-i păcate.
Omul mai e şi suflet, mai e şi visare, mai e şi iluzie – intelectualul încă şi mai mult. Capitalismul are o mai mare încărcătură de real (şi toţi ştim cît de antipatic e realul), în vreme ce socialismul pare mai ideal şi aici, din nou, intelectualii şi-au făcut treaba, căci nimeni în afară de ei nu are capacitatea uimitoare de a vinde iluziile drept idealuri.

Inmteresant ca - totusi - unii - daca vor - aud, sau vad.


_________________
"Men cannot be made happy against their will." -
Ludwig von Mises, Liberalism

Iata si o perspectiva "up-to-date "

Peter Klein  - Why Intellectuals Still Support Socialism

Citat:

It's clear, writes Peter Klein, that academics benefit from living in a highly interventionist society. It should be no wonder, then, that academics tend to support those interventions. Economists, in particular, play active roles as government advisers, creating and sustaining the oppressive welfare state that now surrounds us. Naturally, when government funds their research, economists in applied fields such as agricultural economics and monetary economics are unlikely to call for serious regulatory reform in their specialty areas. In general, the welfare state has largely co-opted the profession of economics.

---

A 1989 study for the Carnegie Foundation for the Advancement of Teaching used the categories "liberal" and "conservative." It found that 70 percent of the professors in the major liberal arts colleges and research universities considered themselves liberal or moderately liberal, with less than 20 percent identifying themselves as conservative or moderately conservative.[1]  (Of course, the term "liberal" here means left-liberal or socialist, not classical liberal.)

Christopher Cardiff and Daniel Klein have recently examined academics' political affiliations using voter-registration records for tenure-track faculty at 11 California universities. They find an average Democrat:Republican ratio of 5:1, ranging from 9:1 at Berkeley to 1:1 at Pepperdine. The humanities average 10:1, while business schools are at only 1.3:1. (Needless to say, even at the heartless, dog-eat-dog, sycophant-of-the-bourgeoisie business schools the ratio doesn't dip below 1:1.) While today's Republicans are hardly anti-socialist — particularly on foreign policy — these figures are consistent with a widespread perception that university faculties are increasingly unrepresentative of the communities they supposedly serve.

Now here's a surprise: Even in my own discipline, economics, 63 percent of the faculty in the Carnegie study identified themselves as liberal, compared with 72 percent in anthropology, political science, and sociology, 76 percent in ethnic studies, history, and philosophy, and 88 percent in public affairs. The Cardiff and Klein study finds an average D:R ratio in economics departments of 2.8:1 — lower than the sociologists' 44:1, to be sure, but higher than that of biological and chemical engineering, electrical engineering, computer science, management, marketing, accounting, and finance.

A survey of American Economic Association members, examined by Daniel Klein and Charlotta Stern, finds that most economists support safety regulations, gun control, redistribution, public schooling, and anti-discrimination laws. Another survey, reported in the Southern Economic Journal, reveals that "71 percent of American economists believe the distribution of income in the US should be more equal, and 81 percent feel that the redistribution of income is a legitimate role for government. Support for these positions is even stronger among economists with academic affiliations, and stronger still among economists with elite academic affiliations."[2]  

Why do so many university professors — and intellectuals more generally — favor socialism and interventionism? F. A. Hayek offered a partial explanation in his 1949 essay "The Intellectuals and Socialism." Hayek asked why "the more active, intelligent and original men among [American] intellectuals … most frequently incline toward socialism." His answer is based on the opportunities available to people of varying talents.

In fine, iata o constatare amuzanta si trista in acelasi, dar adevarata daca ne gandim la noul "Analitical Marxism"

Citat:

As recently as the early 1950s, the typical American university professor held social and political views quite similar to those of the general population. Today — well, you've all heard the jokes that circulated after the collapse of central planning in Eastern Europe and the former USSR, how the only place in the world where Marxists were still thriving was the Harvard political science department.

_________________
"Men cannot be made happy against their will." -
Ludwig von Mises, Liberalism